Era la începutul lunii iulie în 1914 și piețele financiare erau calme. Comercianții au presupus că recenta asasinarea din Sarajevo este un eveniment local, care nu va avea ramificații durabile. Au existat tulburări din belșug în Balcani de la începutul secolului și se estima că moartea arhiducelui Franz Ferdinand va fi la fel ca toate celelalte: o notă de subsol în istorie.
La sfârșitul lunii, după ce Austria a un dat ultimatum Serbiei, piețele s-au trezit amenințate de un război care implica marile puteri europene. Randamentele obligațiunilor au crescut; au existat temeri că datoriile nu vor fi plătite.
Piața de valori din Londra a fost închisă la începutul lunii august și nu s-a redeschis decât la începutul anului următor. În Marea Britanie, Banca Angliei și Trezoreria au reușit să înlăture o panică la scară largă, dar lucrurile nu au mai fost din nou la fel. Deși nimeni nu a știut la momentul respectiv, cele șase săptămâni care au trecut de la incidentul din Sarajevo și până la izbucnirea primului război mondial au marcat sfârșitul primei epoci a globalizării. Au existat temeri ocazionale, unele dintre ele grave, dar ordinea economică internațională părea stabilă și sigură.
Următorii 30 de ani au cunoscut căderea standardului aurului, prăbușirea comerțului mondial, o reducere semnificativă a fluxurilor de migrație, creșterea protecționismului și cea mai mare depresie pe care lumea a cunoscut-o vreodată. Ratele de creștere anuale pe cap de locuitor în cele mai mari 12 țări din Europa de Vest au scăzut de la 1,33% între 1870 și 1913 la 0,83%, între 1913-1950.
Declinul ar fi fost și mai accentuat dacă nu ar fi existat progresul tehnic. Prima jumătate a secolului XX a venit cu inventarea unor noi produse – cum ar fi mașina cu motor și avionul – iar răspândirea unor proiecte avansate de pionierat în a doua jumătate a secolului al 19-lea – cum ar fi energia electrică și instalațiile sanitare moderne – au avut potențialul pentru a stimula creșterea economică prin creșterea productivității.
Dar aceste inovații au fost pe deplin exploatate odată ce infrastructura potrivită a fost la locul ei. Acest lucru înseamnă atât infrastructura fizică – drumuri interstatale și suburbii – dar și arhitectură financiară, inclusiv reforma băncilor, Fondul Monetar Internațional și regimul de curs de schimb fix Bretton Woods bazat pe dolar. Între 1950 și 1973 PIB-ul pe cap de locuitor în cele mai mari 12 națiuni din Europa de Vest a crescut în medie cu 3,93% pe an.
În iulie 2007 au existat câteva cutremure pe piețele financiare. Câteva fonduri speculative au avut probleme cu investițiile lor în creditele ipotecare din SUA, dar majoritatea comercianților erau indiferenți. S-a presupus că orice dificultăți sunt minore, localizate și solubile. Nu era nimic care să sugereze că acest lucru va fi mai grav decât criza peso-ului din Mexic, criza din Asia de Sud-Est, sau colapsul bulei dotcom.
Din nou, optimismul era nefondat. Când piețele financiare au înghețat până la începutul lunii august 2007, s-au creat condițiile pentru colapsul sistemului bancar occidental 13 luni mai târziu.
Anumite concluzii pot fi trase din aceste două incidente.
Noi știm mult mai puțin decât credem noi că știm. Uitându-ne înapoi, este evident că piețele financiare erau într-o stare extrem de fragilă în anul 2007, așa cum și istoricii pot găsi motive pentru care asasinarea la Sarajevo a dus la război. Semnele de avertizare au fost ignorate, lucru care a avut consecințe dezastruoase. Edward Grey a avut dreptate cu celebra sa avertizare din 1914: a trecut mult timp înainte ca luminile să se vadă din nou: mai mult de trei decenii de război, până a putea spune că respectiva criza s-a terminat.
Efectele de după prăbușirea piețelor din 2007-2008 persistau. Întrebarea este ce se întâmplă în continuare. Presupunerea implicită este că economia mondială a avut o experiență aproape de moarte, dar acum este în curs de normalizare. Sistemul financiar a fost reparat, datoriile publice sunt reduse, zona euro a fost salvată. În afară de faptul că cei mai mulți dintre noi suntem un pic mai săraci decât eram în 2007, viața merge mai departe ca și mai înainte, potrivit publicației The Guardian.
Sunt totuși oameni care se tem că perioada 2007-2008 a fost pur și simplu încălzirea pentru o criză și mai mare. Fostul prim-ministru Gordon Brown este preocupat de neputința de a înțelege că problemele globale – creștere, stabilitate financiară, schimbări climatice – necesită soluții globale. O a doua criză ar crea cu siguranță o lungă perioadă de turbulențe.
Ceea ce ar apărea la sfârșitul unei astfel de perioade? Unii cred că evenimentele din 2007-2008 marchează un moment de cotitură, sfârșitul unei perioade de creștere falsă născută numai de datorie și de supra-exploatarea planetei. Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei Statelor Unite, spune că ne-am putea confrunta cu o stagnare seculară. Economistul american Robert Gordon spune ca noul val al progreselor tehnologice, cum ar fi IT, nu sunt la fel de importante în creșterea productivității precum avansurile mari de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX – apa curentă, electricitatea, motorul cu ardere internă. Creșterea economică a SUA, spune Gordon, ar putea fi de numai 0,2% pe an până în 2100.
Gerard Lyons, economist-șef la Standard Chartered înainte de a deveni consilier al primarului Londrei, Boris Johnson, are o viziune mai degrabă optimistă. Lyons susține, în noua sa carte, ”Consolările economiei”, că economia globală poate deveni în cele din urmă mai puternică după recenta sa convalescență.
Lyons dă un exemplu puternic și are istoria de partea lui. Economia globală s-a mai regenerat și înainte și poate face acest lucru din nou. Este prematur să spunem că noul val de inovații va avea un impact mai mic asupra productivității decât cele identificate de către Gordon ca având un rol de transformare în prima jumătate a secolului XX. Nu este cu siguranță prea devreme pentru a identifica o reconfigurare a echilibrului economic global de putere: cu Asia, Africa și America Latină toate devenind relativ mai puternice, în timp ce Europa și America de Nord devin relativ mai slabe.
Dar lecțiile din perioada 1914-1945 sunt că această renaștere poate fi un proces lung și dureros. Și va avea loc doar dacă slăbiciunile fundamentale ale modelului sunt abordate. Starea de spirit acum este ca și cea a anilor 1920, cu un dor de zilele pierdute de vară Edwardiane, scriu jurnaliștii de la The Guardian.
