România trebuie “să bată fierul cât e cald”

În câteva zile, tocmai se împlineşte un an de când Guvernul a trimis Parlamentului proiectul de lege privind explorarea şi exploatarea gazelor din zona economică exclusivă a României la Marea Neagră, celebra, de-acum, lege offshore. Legislaţia în domeniul energetic este extrem de importantă, pentru că, în acest sector, durează ani de zile până se finalizează un proiect, iar apoi urmează alţi zeci de ani de funcţionare a unei investiţii. După experienţa legislaţiei privind subvenţionarea producţiei de energie din surse regenerabile, care a fost modificată, poate, la fel de des precum Codul Fiscal, investitorii cer stabilitate şi predictibilitate legislativă. Pe de altă parte, chiar şi autorităţile au nevoie de stabilitate, ca să ştie “pe ce se bazează” la buget în anii ce vor veni. De aici şi numeroasele amânări şi întoarceri în Parlament, în comisiile de specialitate a legii privind exploatarea gazelor offshore. În plus, legislaţia internă trebuie să ţină cont şi de legislaţia europeană. De aceea, din punctul nostru de vedere, România trebuie “să bată fierul cât e cald“! Altminteri, riscăm să rămânem cu gazele în pământ şi să ne minunăm ce afacere am ratat!

România are “o fereastră“ până în jurul anilor 2040 – 2050 în care se pot utiliza gazele naturale. Uniunea Europeană a devenit port – drapelul luptei împotriva schimbărilor climatice. Aceste schimbări le resimţim cu toţii, de la secetă, la inundaţii, de la veri toride, la ierni siberiene etc. S-a adoptat chiar şi un acord mondial, la Paris, prin care se cere limitarea creşterii temperaturii medii globale sub 2 grade Celsius faţă de era pre-industrială. UE are ambiția de a reduce, până în 2050, emisiile de gaze cu efect de seră (GES) cu 80-95% față de nivelul anului 1990, țintele fiind de 40% pentru 2030 și de 60% pentru 2040. Cei mai mari poluatori, cei care produc cele mai multe emisii de gaze cu efect de seră, sunt, în primul rând, producătorii de energie electrică pe bază de cărbune, petrol şi gaze naturale.

Petrolul, încă principala sursă de energie a lumii, nu prea mai este folosit pentru producerea de energie electrică şi termică. Ţiţeiul, o resursă epuizabilă, este utilizat în principal pentru obşinerea de carburanţi şi în petrochimie. În curând, nu va mai fi utilizat nici în transporturi, maşinile electrice fiind din ce în ce mai des întâlnite pe şosele. Cărbunii rămân una dintre cele mai utilizate resurse pentru producerea electricităţii. Dar, fiind şi cea mai poluantă resursă, pentru a limita utilizarea cărbunilor (precum şi a celorlalţi operatori care generează emisii de gaze cu efect de seră), la nivelul Uniunii Europene a fost instituită o schemă de comercializare a acestor emisii (European Union Emission Trading Scheme – EU ETS). Unitatea de măsură este tona de dioxid de carbon echivalent. În prezent, un certificat CO2 se tranzacţionează cu aproximativ 20 euro, după ce anul trecut valora 5 – 7 euro. Iar preţul certificatului va continua să crească!

Termocentralele pe cărbune trebuie să achiziţioneze un certificat CO2 pentru fiecare megawatt produs. Termocentralele pe gaze trebuie să achiziţioneze un certificat CO2 pentru fiecare 2 megawaţi produşi.

Astfel, potrivit legislaţiei europene, emisiile de gaze cu efect de seră (GES) trebuie să scadă, până în anul 2050, cu 80-95% față de nivelul anului 1990, cu 40% până în 2030 și cu 60% până în 2040.

În aceste condiţii, rând pe rând, se va renunţa la producerea de energie electrică pe bază de cărbune, mai întâi, şi apoi pe bază de gaze naturale. Sigur, există şi varianta de a stoca CO2, pentru a permite utilizarea cărbunilor şi gazelor naturale în continuare, dar aceste proiecte sunt foarte scumpe. În prezent sunt foarte puţine astfel de depozite, majoritatea fiind experimentale, demonstrative. România a ratat şansa de a avea un astfel de depozit. Primul proiect dezvoltat în România pentru captarea şi stocarea carbonului, Getica CCS, trecuse de etapa de analiză tehnică şi financiară a Băncii Europene de Investiţii (BEI) şi urma să primească o finanţare de la Comisia Europeană prin NER300. Din păcate, guvernele care s-au succedat după anul 2012 n-au mai susţinut acest proiect, având în vedere costurile ridicate, de circa 1 miliard de euro, din care numai 50% ar fi fost finanţare europeană.

Gazele naturale, sursa de energie de tranziţie

Majoritatea specialiştilor este de acord că gazele naturale reprezintă sursa de energie a viitorului, cel puţin în perioada de tranziţie, până la descoperirea unei alternative la petrol ca sursă principală de energie. De altfel, în ultimii ani, gazele naturale au alimentat economia energetică mondială într-o proporţie din ce în ce mai mare, pentru că sunt hidrocarburi relativ nepoluante şi se găsesc într-o suficientă abundenţă. Mai mult, gazul natural va deveni o resursă mult mai importantă decât în prezent pentru chimizare, transport şi, în special, pentru producerea electricităţii.

Fuziunea nucleară reprezintă, probabil, soluţia energetică pe termen lung pentru planeta noastră, soluţia “post – carbon”. Centralele nucleare ce ar urma să producă energie electrică prin fuziune nucleară ar prezenta şi avantajul că ar fi foarte sigure, negeneratoare de deşeuri radioactive (spre deosebire de centralele atomoelectrice actuale, bazate pe fisiunea uraniului) şi ar fi, de asemenea, nepoluante. Combustibilul necesar fuziunii nucleare ar fi şi extrem de simplu de procurat, fiind disponibil oriunde în lume (reacţia de fuziune nucleară cea mai uşor de realizat din punct de vedere practic este cea dintre deuteriu şi tritiu, doi izotopi ai hidrogenului). Primul reactor experimental de fuziune nucleară din istorie se construieşte în Franţa, la Cadarache, în apropiere de Marsilia. Proiectul ITER (International Thermonuclear Experimental Reactor) este susţinut de China, Uniunea Europeană, Japonia, Rusia, Coreea de Sud şi Statele Unite şi se va derula pe o perioadă de 30 de ani. Conform estimărilor, primele reactoare comerciale ar putea intra în funcţiune în 2040 – 2050.

Astfel, pe de o parte din cauza schimbărilor climatice, iar, pe de altă parte, pentru că vor deveni comerciale centralele de fuziune nucleară, lumea nu va mai avea nevoie de gaze naturale.

Ceea ce înseamnă că România are şansa de a trage mari foloase de pe urma gazelor pe care le deţine, atât pe uscat, cât şi în Marea Neagră, cel mult până în anii 2040 – 2050!

Cum să se taxeze resursele

Autorităţile au abordări suficient de “ciudate” în privinţa taxării resurselor, parcă pe principiul “pentru unii mumă, pentru alţii ciumă”. De curând au hotărât ca redevenţa aplicată apelor geotermale şi celor minerale în buvete pentru consumul populaţiei să fie zero! Şi aceasta în condiţiile în care aproximativ o treime din apele minerale şi termale din Europa sunt în România! Practic, autorităţile renunţă la o sumă importantă de bani din redevenţele la aceste resurse! În schimb, taxarea în domeniul hidrocarburilor pare să se dorească să fie printre cele mai mari din Europa!

În prezent, redevenţa pentru gaze este stabilită între 3,5% şi 13%. În plus, autorităţile vor să introducă şi o taxă specială la producţia de gaze naturale. Ceea ce se practică în cam toată Europa.

De cealaltă parte, companiile ar vrea ca taxarea să rămână cea din OUG 160 din octombrie 1999, aprobată prin Legea 399 din iulie 2001, privind instituirea unor măsuri de stimulare a activității titularilor de acorduri petroliere și subcontractanților acestora, care desfășoară operațiuni petroliere în perimetre marine ce includ zone cu adâncime de apă de peste 100 metri. Legislaţia de acum aproape 20 de ani prevede, printre altele, că, “pentru producţia extrasă pe întreaga durată a acordului petrolier nu se datorează impozitul pe ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă şi nici comisioanele vamale la exportul acestora. De asemenea, se stipulează că “pevederile prezentei ordonanțe de urgență se aplică pe întreaga durată a acordurilor petroliere încheiate, sub rezerva reglementărilor fiscale și a altor dispoziții legale ulterioare mai favorabile titularilor de acorduri petroliere”.

Ceea ce, evident, este în avantajul companiilor. Cam prea în avantajul companiilor! Reamintim, în anul 1999, România a evitat la limită intrarea în incapacitate de plată! Chiar şi Banca Naţională a României (BNR) arată, în Raportul anual, că “anul 1999 s-a caracterizat printr-un mediu financiar extern foarte constrângător, ca urmare a impactului crizei asiatice din toamna anului 1997 şi al crizei din Rusia din vara anului 1998, precum şi al minicrizei din America Latină din ianuarie 1999”. La acestea s-au adăugat şi constrângerile generate de existenţa unui vârf al serviciului datoriei externe, de aproximativ 30% din datoria publică pe termen mediu şi lung a României.

La momentul acela, rezervele valutare ale României abia ajungeau la câteva sute de milioane de dolari, în condiţiile în care datoriile externe scadente erau de circa 2,2 miliarde de dolari. Astfel, în condiţiile din 1999, statul avea nevoie “ca de aer” de valută, de aceea a şi emis mai multe acte normative, precum OUG 160/1999, prin care să atragă investiţii străine. În anul 2001, când a fost aprobată prin lege ordonanţa emisă în 1999, România abia ieşise din perioada critică, rezervele valutare ajunseseră în luna iulie la 4,1 miliarde euro (3,6 miliarde dolari), de aceea s-a păstrat forma iniţială a actului normativ. Astăzi, spre exemplu, rezervele valutare la Banca Naţională a României depăşesc 31 miliarde de euro!

Condiţiile din anul 1999 nu mai au nicio legătură cu România zilelor noastre. De aceea, chiar dacă, din punct de vedere legal, companiile poate că au dreptate, moral n-ar trebui să ceară aplicarea legislaţiei de acum 20 de ani! Mai ales că, timp de 10 ani, până în anul 2008, nimeni n-a venit să investească în zonele de mare adâncime ale Mării Negre.

Totuşi, nici să “iei pielea” de pe investitori nu este o soluţie! Pentru că nu mai investesc. Şi pleacă. În Europa, practica este ca, atunci când statul nu participă la riscuri, aşa cum este cazul României, cumulul veniturilor la diferitele bugete să nu depăşească 40% din veniturile obţinute din vânzarea gazelor naturale.

De aceea, au dreptate şi cei care cer, dacă nu o analiză, măcar o simulare pentru diferite preţuri ale gazelor naturale. Spre exemplu, deputatul USR Nicuşor Dan, altminteri, doctor în matematici la Sorbona, a făcut o astfel de simulare, dar pe legea offshore votată în vară, când impozitul suplimentar era de 30%. Potrivit simulării, statul ar fi încasat, din redevenţe, impozit special şi impozit pe profit circa 14 miliarde de dolari până în anul 2040. De remarcat, în acest calcul nu sunt incluse o mulţime de alte taxe pe care trebuie să le plătească o companie, cum ar fi impozitul pe dividende (5%), taxele locale, taxele incluse în salariile angajaţilor etc. Astfel, încasările statului cresc, după cum profiturile companiilor scad.

Gazele ar trebui utilizate în România

În opinia noastră, autorităţile ar trebui să promoveze utilizarea gazelor naturale pe teritoriul României! Ceea ce va face ca profiturile bugetului să se dubleze! Dar, pentru aceasta, este necesară o implicare mai profundă a autorităţilor. Pe lângă producerea de energie electrică şi îngrăşăminte chimice pentru agricultură, o idee ar fi utilizarea gazelor naturale în producerea de medicamente. România are un deficit structural în domeniul medicamentelor, cheltuind, anual, miliarde de euro pentru importul acestora. Autorităţile ar putea obţine de la Bruxelles permisiunea de a acorda facilităţi fiscale producătorilor farma pentru a construi fabrici de medicamente aici. Beneficiile producătorilor ar fi multiple: materia primă (gazele naturale) ar fi „la poarta fabricii”, iar piaţa extrem de aproape (pe lângă piaţa din România, ar fi aproape şi de cele din Ucraina, Moldova, Rusia, Comunitatea Statelor Independente, zona Mării Caspice etc.). Sigur, producerea de energie electrică, îngrăşăminte, medicamente nu va consuma tot gazul natural disponibil în România! Mai ales că se presupune că producţia internă se va dubla faţă de cea din prezent! Dar şi exportul gazelor naturale reprezintă o oportunitate!

Cert este că trebuie să ne grăbim să punem la punct toate aspectele, în special cele legislative, privind explorarea şi exploatarea gazelor naturale! Dacă nu există o legislaţie bine pusă la punct până atunci, investitorii vor renunţa. Perimetrele onshore se epuizează pe zi ce trece. Ceea ce înseamnă că, fără gazele offshore, România va importa din ce în ce mai mult gaz natural pentru a satisface cererea internă. Iar singura sursă de import este reprezentată de concernul rus Gazprom. Iar ruşii folosesc Gazprom ca pe o adevărată armă! Pot „opri robinetul” când ne este lumea mai dragă! Iar, ca „să dea drumul la robinet”, cine ştie ce pot cere în schimb!

De aceea considerăm că trebuie să ne grăbim cu demararea exploatării gazelor din Marea Neagră. Iar autorităţile trebuie să găsescă o formulă legislativă prin care să se creeze un echilibru între beneficiile statului şi cele ale investitorilor.

Altfel, pierdem „fereastra de oportunitate” care nu durează decât 2 – 3 decenii! Pe de o parte, din cauza schimbărilor climatice, iar, pe de altă parte, pentru că vor deveni comerciale centralele de fuziune nucleară, cel mai probabil, lumea nu va mai avea nevoie de gaze naturale după anii 2040 – 2050.

Altminteri spus, trebuie “să batem fierul cât e cald”! Pentru că am putea să rămânem cu gazele „în braţe”, aşa cum rămânem acum cu cărbunele, în condiţiile în care România mai are huilă pentru 104 ani şi n-are ce mai face cu ea! Riscăm să rămânem cu gazele “în pământul sfânt al patriei” şi apoi să ne lamentăm că nu am profitat de o asemenea bogăţie!