Gabriel Zbârcea (foto), Managing Partner în cadrul firmei de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii, este de părere că una dintre cele mai mari probleme ale sectorului energetic românesc o reprezintă lipsa unei strategii pe termen mediu şi lung. De asemenea, în opinia sa, dezvoltarea sistemului naţional de transport al energiei şi interconectarea acestuia cu cele ale ţărilor vecine ar putea fi o soluţie pentru creşterea sectorului energetic. În ceea ce priveşte sursele regenerabile de energie, ale cărei costuri pot greva asupra competitivităţii produselor româneşti, soluţia ar fi diminuarea intensităţii, creşterea eficienţei energetice în economia românească. În legătură cu proiectul de la Roşia Montană, Gabriel Zbârcea este de părere că trebuie luată, urgent, o decizie, indiferent care va fi aceasta, deşi, preferabil ar fi ca proiectul să continuie.
– Vorbind despre sectorul energetic, Institutul de Statistică a anunţat reducerea consumului intern de electricitate cu circa 5%, de la începutul anului, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Cum vedeţi ieşind din criză acest sector?
– Nu ştiu dacă putem să tragem concluzia că sectorul energetic din România este în criză, doar ca urmare a scăderii consumului de energie în primul trimestru al anului 2013 cu 4,5% faţă de perioada corespunzătoare din anul 2012 (potrivit datelor provizorii comunicate de INS). Totuşi, cred că este important ca statul să acţioneze în două direcţii principale.
Pe de o parte, este necesară atragerea de investiţii în producţia industrială, care vor conduce la creşterea consumului naţional de energie. Pe de altă parte, statul ar trebui să acţioneze pentru dezvoltarea capacităţilor de interconexiune a sistemului electroenergetic naţional (SEN) cu sistemele ţărilor vecine, pentru a creşte exporturile de energie. În acest sens, cred că realizarea cablului submarin România-Turcia ar avea efecte extrem de benefice asupra sectorului energetic românesc, prin facilitarea exportului de energie pe piaţa asiatică. Totodată, cred că este importantă dezvoltarea capacităţilor de interconexiune a reţelelor de energie şi gaze naturale cu Moldova, pentru a sprijini, astfel, Moldova să iasă din starea de dependenţă faţă de sursele energetice existente.
– Hidroelectrica a denunţat contractele cu ”băieţii deştepţi”. Acum nu prea mai vinde energie. Credeţi că a fost o soluţie bună renunţarea la contractele directe de vânzare a energiei? Credeţi că o altă soluţie pentru creşterea profitabilităţii companiei ar fi fost mai potrivită? Care ar fi fost aceasta?
– Cred că imaginea, interesele politice şi de marketing au avut un rol important în luarea deciziei de denunţare.
Pot înţelege că unele contracte au fost oneroase, dezechilibrate în defavoarea statului român. Însă cred că tocmai de aceea, datorită presiunii asupra “băieţilor deştepţi”, aceste contracte puteau fi renegociate în folosul statului, se puteau găsi soluţii pentru ca aceştia să plătească preţuri corecte şi să nu se ajungă la situaţia de acum, când Hidroelectrica nu poate vinde mai nimic.
Nu pot să accept, însă, că, datorită preţurilor mici, Hidroelectrica a preferat să denunţe contractele, doar pentru că era vorba despre băieţii deştepţi, deşi aceste noi contracte, renegociate, aduceau bani mai mulţi, pe cantităţi mari, decât cele obţinute pe piaţa liberă.
– Se discută despre scăderea competitivităţii produselor româneşti din cauza costurilor determinate de conformarea la condiţionalităţile de mediu. Un astfel de cost îl reprezintă şi susţinerea energiilor regenerabile. Cum vedeţi rezolvată dilema ”energie verde vs competitivitate”?
– Dacă ne uităm la preţurile de tranzacţionare a energiei electrice în statele Uniunii Europene, constatăm că industria românească beneficiază de unele dintre cele mai mici preţuri. În acelaşi timp, însă, România este printre statele din Uniunea Europeană cu cel mai ridicat nivel de intensitate energetică a economiei, ceea ce înseamnă că România utilizează mai multe resurse energetice pentru a genera PIB decât alte state. Altfel spus, produce cu costuri mai mari.
Cred că soluţia pentru creşterea competitivităţii industriei româneşti nu constă în reducerea schemei de susţinere a producerii energiei din surse regenerabile de energie. Această schemă este absolut necesară pentru ca România să îşi îndeplinească ţintele naţionale asumate faţă de Comisia Europeană privind ponderea energiei produse din surse regenerabile. Totodată, creşterea cantităţii de energie produse din surse regenerabile a condus la scăderea preţului de tranzacţionare a energiei electrice pe piaţa din România. Cred că soluţia este stimularea investiţiilor în eficienţă energetică. Creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene pentru efectuarea acestor investiţii este absolut necesară.
Lipsa unei strategii energetice face neatractiv sectorul energetic românesc
– Ca avocat, cum vedeţi modificările (frecvente!) ale legislaţiei referitoare la domeniul energetic? Dar impactul asupra investiţiilor în acest domeniu?
– Încă din vara anului trecut, când noua lege a energiei electrice şi a gazelor naturale (Legea nr. 123/2012) a modificat principiile de tranzacţionare a energiei electrice prin interzicerea încheierii de contracte de vânzare-cumpărare prin negociere directă, am constatat o diminuare a gradului de încredere şi de interes al investitorilor pentru sectorul energiei regenerabile. Aceste tendinţe s-au accentuat ca urmare a declaraţiilor şi demersurilor efectuate de reprezentanţii Guvernului de a modifica schema de sprijin a producerii de energie verde. Inexistenţa unei strategii energetice pe termen lung şi instabilitatea legislativă fac ca sectorul energetic din România să fie unul din ce în ce mai nesigur şi, pe cale de consecinţă, mai neatractiv pentru investitori, deşi piaţa de energie din România are un potenţial mare de atragere a investiţiilor străine în comparaţie cu ţările învecinate. Predictibilitatea este, până la urmă, cea mai importantă cerinţă a investitorilor. Nimeni nu vine să investească într-un mediu legislativ volatil. Şi asta pentru că niciun business serios nu se face fără bugete multianuale, planuri de afaceri care să stea în picioare pe mai mulţi ani.
– Care este opinia dvs în privinţa înfiinţării unei mari companii energetice româneşti, care să cuprindă mai mulţi producători de electricitate deţinuţi de stat?
– Nu cred că înfiinţarea unei mari companii energetice ar putea reprezenta o soluţie viabilă pentru reorganizarea societăţilor producătoare de energie deţinute de stat, din mai multe considerente.
Pe de o parte, nu cred că o astfel de schemă de reorganizare ar putea contribui la atragerea investiţiilor absolut necesare societăţilor care fac obiectul reorganizării. Totodată, s-ar crea efecte negative cu privire la societăţile actualmente profitabile, prin aducerea lor sub aceeaşi umbrelă cu societăţile neperformante. Cred că este mai eficient să se consolideze poziţia societăţilor cu potenţial în domeniu şi să se identifice planuri de eficientizare a activităţii societăţilor neperformante sau, în ultimă instanţă, de închidere a lor.
Probleme se pun şi cu privire la influenţa pe care o astfel de reorganizare ar putea să o aibă cu privire la evoluţia preţului de tranzacţionare a energiei electrice. Dacă noua companie ar urma să vândă energia electrică la un preţ de coş (aşa cum se vehicula în cazul iniţiativei de înfiinţare a companiilor naţionale Electra şi Hidroenergetica din 2010), există riscul ca, prin combinarea unor tehnologii ieftine de producere a energiei (cum este cea hidro), cu unele neperformante şi costisitoare (cum este energia termo) şi prin eliminarea concurenţei dintre aceste tehnologii, preţul de tranzacţionare a energiei să crească.
Totodată, un astfel de scenariu ar putea conduce la distorsionarea concurenţei pe piaţa de energie. Astfel, piaţa s-ar concentra în jurul unui singur mare jucător – un campion naţional în sector, care ar putea dobândi o poziţie dominantă, existând riscul ca acţiunile acestuia să afecteze posibilitatea jucătorilor mai mici de a concura în mod efectiv pe piaţă.
În acelaşi timp, un astfel de scenariu ridică probleme de ordin tehnico-juridic, decurgând din transferul activelor, transferul angajaţilor, transferul licenţelor şi riscuri de opoziţie la înregistrarea fuziunii la Registrul Comerţului. De altfel, un astfel de demers a mai fost iniţiat în 2010 (cu ocazia propunerii de înfiinţare a companiilor naţionale Electra şi Hidroenergetica), iniţiativă blocată, printre altele, şi de acţiunile în instanţă introduse de către Fondul Proprietatea şi de către salariaţii companiilor implicate.
– Există şi o propunere legislativă privind înfiinţarea unui fond de investiţii, în care acţionari să fie companii energetice deţinute majoritar de stat sau în care statul să deţină pachete semnificative. Care dintre cele două variante – o mare companie sau un fond de investiţii – ar fi mai bună?
Faţă de reorganizarea producătorilor de energie într-o singură companie, un astfel de scenariu prezintă avantajul că poate conduce la atragerea de investiţii private. Totodată, se elimină multe dintre probeleme semnalate cu privire la înfiinţarea unei singure companii. Astfel, păstrându-se independenţa societăţilor deţinute de stat, rentabilitatea societăţile profitabile nu va mai fi afectată negativ de societăţile neperformante, preţul de tranzacţionare a energiei nu va fi afectat prin “preţul de coş” şi nu mai există riscul distorsionării concurenţei ca urmare a creării unui campion naţional în sector.
Provocări ale sectorului energetic
– Care credeţi că sunt primele 3 cele mai mari provocări/probleme ale sectorului energetic românesc? Care ar fi soluţiile la aceste probleme?
– Cred că cea mai importantă problemă a sistemului energetic românesc o reprezintă lipsa unei strategii energetice pe termen lung, transparente, care generează, după cum se poate observa, şi instabilitatea cadrului legislativ. Ambele fac ca sectorul energetic românesc să devină dintr-unul foarte atractiv pentru investitori, un mediu investiţional extrem de nesigur. Totodată, după cum am menţionat, având în vedere potenţialul de creştere a capacităţilor de producere a energiei electrice, este necesar ca statul să acţioneze pentru dezvoltarea capacităţilor de interconexiune pentru a contribui la creşterea exporturilor de energie.
Nu în ultimul rând, capacitatea limitată a reţelei de transport a energiei electrice este un obstacol major în dezvoltarea capacităţilor de producere a energiei electrice astfel încât este necesar ca statul să acţioneze pentru dezvoltarea acesteia.
Şi, poate cea mai importantă problemă, dar care ar putea avea şi cele mai mari şanse de implementare, o reprezintă creşterea eficienţei energetice, în toate domeniile: producere, transport, consum.
– Ce părere aveţi despre proiectul Roşia Montană?
– În acest moment, proiectul minier este în continuare în stadiul de avizare la Ministerul Mediului. Trebuie să se găsească o soluţie pentru oamenii din zonă şi pentru mediul înconjurător, foarte poluat de mineritul care s-a făcut acolo timp de sute şi mii de ani, fără componenta de protecţia mediului.
E nefiresc ca din 2006, de când a început evaluarea de mediu, autorităţile statului să amâne o decizie. Totuşi, e şi o parte bună în toată această amânare: proiectul a fost mult îmbunătăţit, deci România are de câştigat, într-un fel, din această întârziere, totul este să ştie când să se oprească, când să spună „gata cu întârzierea”. De altfel, Ministrul Mediului a declarat recent într-o emisiune televizată că dacă investitorul va arăta deschidere în respectarea tuturor standardelor de mediu, Guvernul nu mai poate pasa responsabilitatea de la un minister la altul şi ar fi obligat să ia o decizie. Lucrurile au fost tergiversate prea mult timp, se pare că şi statul a înţeles acest lucru, ceea ce este foarte bine.
România are nevoie de o economie funcţională, performanţă, de investiţii şi de proiecte serioase, evident totul făcut cu respectarea legislaţiei şi implementat cu mare responsabilitate.
Spre exemplu, dacă România ar câştiga peste 70% din beneficiile economice totale ale acestui proiect şi mii de locuri de muncă garantate, ce am putea cere mai mult de la un investitor strategic?
– Afacerile cu statul v-au adus multe beneficii?
– Adevărul este că niciodată, de la înfiinţarea firmei, ponderea veniturilor decurgând din contracte cu societăţile de stat sau ministere nu a depăşit 5% din totalul încasărilor noastre, anul trecut a fost de 2%, de pildă, incluzând şi veniturile partenerilor noştri de la Cluj, Nistorescu Şomlea & Asociaţii, precum şi veniturile aduse de divizia de taxe pe care am înfiinţat-o în urmă cu un an, Ţuca Zbârcea & Asociaţii Tax. Vreau, însă, să ştiţi că opinia mea este că statul trebuie să aibă avocaţi puternici şi competenţi, care să îi câştige procese, să îi sfătuiască corect şi profesionist în tranzacţii importante, aşa cum se întâmplă peste tot în lumea civilizată.
Dacă te zgârceşti la tărâţe rişti să pierzi şi procese, şi bani, să ai contracte proaste, dezechilibrate, eşecuri în negocieri. O notă de plată uriaşă la final!
– Care sunt marile provocări şi în ce domenii ale firmei de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii?
– În vremuri de criză, ca şi în celelalte domenii ale vieţii economice, principala preocupare constă în dimensionarea corectă a organizaţiei. Este foarte important să ştii dacă trebuie şi poţi să te dezvolţi sau să îţi restrângi, regândeşti operaţiunile, ariile de practică în care poţi să ai succes. Într-un cuvânt, adaptarea la realităţile vremii este foarte importantă.
Domeniile care ne-au susţinut activitatea în ultimii 3-4 ani sunt Energia şi Litigiile/Arbitrajele/Insolvenţa. Am avut foarte multe proiecte importante, mai ales pe energie verde, regenerabilă; avocaţi care se ocupau de fuziuni şi achiziţii au avut “o pâine de mâncat”, la fel şi cei care, în anii trecuţi, se ocupau de “Dreptul imobiliar”, au avut de verificat mii şi mii de titluri de proprietate, contracte de concesiune sau diverse asocieri legate de proiectele de energie, iar dificultăţile economice generate de blocajele de lichiditate, lipsa comenzilor, neonorarea contractelor, au dus la creşterea numărului de litigii precum şi al societăţilor intrate în reorganizare/lichidare.
