Directorul general al E.On România, Frank Hajdinjak, anunţa, ieri, că, de la 1 aprilie, preţul gazelor ar trebui să se majoreze cu două cifre. Astăzi, preşedintele ANRE, Niculae Havrileţ, a anunţat mai multe cifre: ba sub 10%, ba 4-5%, în timp ce un comunicat al Autorităţii avansa alte cifre: 5-6%! Noi nu credem că e cazul să se scumpească gazul natural. Deloc!
Toată lumea „se cramponează” de trei acte normative: OUG 64/2016, care modifică Legea 123/2012 a energiei şi gazelor, OG 7/2013 şi OUG 13/2014, prin care se introduce o suprataxă la gazele de producţie internă.
De remarcat, preţul gazelor îl urmăreşte pe cel al petrolului, dar cu un decalaj de 6 – 9 luni. La mijlocul anului 2008, de exemplu, preţul ţiţeiului a ajuns aproape de 150 dolari/baril, iar la mijlocul lui 2014 – la circa 115 dolari/baril. La 6 – 9 luni de la atingerea acestor niveluri, preţul cu care Gazprom vindea în România (singurul adevărat exportator de gaze la noi în ţară) a depăşit 500 dolari/1.000 metri cubi. În România, preţul, atât pentru populaţie, cât şi pentru industrie, era stabilit de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) la niveluri mult inferioare celor practicate de ruşi. De aceea, companiile româneşti, principalii producători fiind Romgaz şi OMV Petrom, au pierdut foarte mulţi bani pentru că nu au putut să vândă mai aproape de preţurile Gazprom.
Cert este că România s-a angajat, faţă de Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, să liberalizeze piaţa, preţul gazelor din producţia internă urmând să atingă concergenţa cu cele de import, adică să atingă nivelurile Gazprom. Astfel, începând cu anul 2013, a fost implementat un calendar de liberalizare, care, pentru consumatorii casnici, se termina în anul 2018. În anul 2014 s-a liberalizat complet piaţa pentru consumatorii non – casnici. În anul 2015, Guvernul a aprobat „un nou grafic de liberalizare pentru perioada 1 iulie 2015 – 30 iunie 2021, care să ţină cont de trendul descrescător al evoluţiei preţurilor din regiune ale hidrocarburilor, precum şi de perioada mai lungă de aliniere agreată cu instituţiile financiare internaţionale”, conform unui comunicat al Executivului de la acel moment. De altfel, la 1 iulie 2015 a fost majorat preţul gazelor din producţia internă la 60 lei/MWh. Conform noului calendar, pe 1 iulie 2016 preţul ar fi trebuit să ajungă la 66 lei/MWh, la 1 aprilie 2017 – la 72 lei/MWh, la 1 aprilie 2018 – la 78 lei/MWh, la 1 aprilie 2019 – la 84 lei/MWh, iar la 1 aprilie 2020 – la 90 lei/MWh. Toate aceste preţuri intrau în vigoare prin Hotărâri de Guvern.
De remarcat, după ce a ajuns la 115 dolari la mijlocul anului 2014, preţul barilului de petrol a tot coborât, anul trecut ajungând şi la circa 25 dolari. Scăderea preţului petrolului este, practic, recunoscută şi de către autorităţile române. Dacă, în calendarul iniţial, convergenţa cu preţul la care Gazprom vindea în România se realiza la sfârşitul anului 2018, la preţul de 119 lei/MWh, noul calendar, din 2015, stabileşte convernţa la 1 aprilie 2020, la un preţ de numai 90 lei/MWh.
Dar, nici noul calendar nu mai avea cum să urmeze „paşii” stabiliţi în anul 2015 şi asta pentru că, la mijlocul anului trecut, la graniţele României gazele ajungeau şi la un preţ de 53 lei/MWh! Practic, se atinsese convernţa mult clamată! Ba chiar fusese şi depăşită: preţul agzelor din producţia internă era mai mare decât cel al gazprom! De aceea, autorităţilor „le-a fost teamă” să crească preţul gazelor pentru populaţie la 66 lei/MWh (de la 60 lei/MWh), conform calendarului. Mai mult, în luna octombrie a fost emisă o Ordonanţă de Urgenţă (OUG 64/2016), care prevede, la art. 181, alineatul (5) că „până la data de 31 martie 2017, preţul de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru clienţii casnici şi pentru producătorii de energie termică, numai pentru cantităţile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele de cogenerare şi în centralele termice destinate consumului populaţiei, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort.”
Ceea ce înseamnă că, după această dată, Guvernul nu mai stabileşte preţul gazelor din producţia internă sau, altfel spus, se liberalizează piaţa gazelor. Iar, din această cauză, începe „agitaţia” pe piaţă!
Suprataxa „cu bucluc”
Odată cu apariţia calendarului de liberalizare (de fapt, de majorare a preţurilor cu care producătorii interni pot să vândă pe piaţa românească), autorităţile au introdus o suprataxă. Astfel, a fost aprobată OG 7/2013 privind instituirea impozitulul asupra veniturilor suplimentare obţinute ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale. Ordonanţa de Guvern a fost amendată prin OUG 13/2014, iar producătorii interni plătesc statului, conform unei formule de calcul, 60% din diferenţa de preţ al gazelor ce se utiliza înainte de apariţia calendarului (45,71 lei/MWh) şi „preţul mediu ponderat al gazelor naturale din producţia internă corespunzătoare cantităţilor comercializate pe piaţa concurenţială pentru consumatorii noncasnici, nu mai mic de 72 lei/MWh”. Ceea ce înseamnă că, indiferent cu ce preţ ar vrea să vândă producătorii interni, suprataxa o plătesc luând în calcul doar nivelul de 72 lei/MWh. Practic, producătorii interni sunt obligaţi să vândă la un preţ de minim 72 lei/MWh. Altminteri, dacă ar vinde sub 72 lei/MWh, tot autorităţile pot considera că s-au adus pagube companiilor!
Problemele autorităţilor
Astfel, autorităţile trebuie să lase liberă piaţa gazelor naturale şi pentru populaţie, conform OUG 64/2016. Dar, piaţa fiind dereglementată, din acel moment ar trebui să se renunţe şi la suprataxa de 60% aplicată odată cu introducerea calendarului de liberalizare, tocmai pentru că dispare acest calendar! Dar, în fiecare an, la bugetul statului au intrat circa 800 milioane de lei din această suprataxă. Mai mult, ea este prevăzută în bugetul pe acest an şi nu vedem Guvernul renunţând la această sumă uriaşă! Mai ales că alte surse de venit (taxa pe stâlp, pe monopol natural etc.) nu se mai aplică de la 1 ianuarie 2017!
De aceea au început să apară zvonuri de genul „nu trebuie renunţat la calendarul de liberalizare”, „dacă se renunţă, preţurile ar putea creşte cu 41% de la 1 aprilie 2017”, „Guvernul trebuie să stabilească, în continuare, preţul gazelor pentru populaţie”!
Frank Hajdinjak, şeful E.On România, una dintre cele mai mari companii distribuitoare şi furnizoare de gaz natural, anunţa majorări de două cifre. Mai „modeşti”, reprezentanţii ANRE anunţă creşteri de preţ de sub 10% (ba 4-5%, ba 5-6%), adică de numai o cifră.
Cel mai probabil, socoteala e destul de simplă: în prezent, preţul plătit de populaţia deservită de Engie (circa jumătate de ţară) este de 109,27 lei/MWh (fără taxe, dar care include şi gaze înmagazinate, tariful de înmagazinare, de transport şi distribuţie). O sumă asemănătoare plăteşte şi cealaltă jumătate de şară, deservită de E.On. Cei 60 de lei/MWh (preţul actual al gazelor din producţia internă) reprezintă circa 55% din cei 109,27 lei/MWh. Dacă, în loc de 60 de lei, preţul creşte cu 20%, la 72 lei/MWh (adică valoarea din noul calendar de liberalizare valabilă de la 1 aprilie 2017), influenţa în preţul final ar fi undeva în jurul a 5%. Probabil de aici vin cifrele avansate de ANRE.
Frank Hajdinjak, luând în considerare faptul că se liberalizează complet piaţa, conform OUG 64/2016, a luat în considerare preţul final din calendar, adică 90 lei/MWh. Creşterea de la 60 lei/MWh, la 90 lei/MWh (adică 50%) a preţului gazelor, ar conduce la o creştere în factura finală de circa 25%.
În fine, cei mai „curajoşi”, au luat în considerare valoarea maximă din calendarul iniţial (din 2013), de la care piaţa se liberalizează complet, de 119 lei/MWh, adică aproape dublu faţă de cei 60 lei/MWh din prezent. Astfel, preţul final ar creşte cu circa 50% (aproape de cei 41%, cât zvonesc unii pe piaţă).
Preţurile n-ar trebui să crească
Cum preţul gazelor îl urmăreşte pe cel al petrolului, în această perioadă ar trebui să se reflecte preţul petrolului din vara anului trecut. Dar, toată vara, preţul a fost în jur de 45 – 50 dolari/baril. După ce marii producători (membri OPEC şi Rusia) au anunţat reduceri ale extracţiilor de ţiţei, preţul acestuia a ajuns, în prezent, la circa 55 dolari/baril. Actualul preţ al gazelor naturale pentru populaţie a fost stabilit pe 1 iulie 2015, când preţul petrolului era de circa 60 dolari/baril (cu 9 luni înainte, adică în octombrie 2014, barilul de ţiţei se tranzacţiona cu circa 85 dolari). Astfel, 60 de lei/MWh, circa 16 euro/MWh, este un preţ care răspunde, în continuare, cotaţiilor internaţionale ale petrolului. Mai mult, pe bursa de la Baumgarten (Austria), deşi acum preţul gazului este de aproximativ 19 – 20 euro/MWh, tendinţa este de scădere, iar contractele futures indică preţuri de 17 – 18 euro/MWh în următoarele trei trimestre.
Este adevărat că, în vară, preţul cu care gazele au fost importate în România a fost sub 60 lei/MWh, iar iarna, de obicei, importurile au preţuri mult mai mari. Dar, sunt voci în piaţă care spun că unii furnizori nu şi-au realizat stocurile de gaze pentru iarnă, iar în luna ianuarie, când s-au înregistrat consumuri istorice record, au trebuit să importe, la preţuri mari. Iar unii furnizori cer ca aceste costuri cu gazele importate în luna ianuarie să fie recunoscute în preţul pentru populaţie. Nu înţelegem de ce trebuie să plătească populaţia pentru că unii furnizori nu şi-au înmagazinat suficiente gaze naturale, în vară, la preţuri mici, şi au fost obligaţi să importe în zilele geroase, din ianuarie, la preţuri mari!
Singurul motiv pentru care preţul ar putea să crească îl reprezintă lipsa surselor alternative de gaze naturale. Dacă piaţa se liberalizează, iar suprataxa se elimină, Romgaz şi OMV Petrom şi-ar putea vinde gazele la preţul pieţei. Problema este că aceste companii au poziţie dominantă pe piaţa gazelor naturale şi atunci ar putea profita de această poziţie şi să vândă la ce preţuri vor, pentru că, practic, preţul pieţei este format de aceste două companii! Alternativa ar fi gazele de import. Din păcate, capacitatea de import este de 36 milioane metri cubi/zi, în condiţiile în care iarna se consumă, în mod normal, în jur de 65 milioane mc/zi. Mai mult, singura sursă de import este concernul rus Gazprom. Astfel, sunt doar trei mari furnizori de gaze în România: Romgaz, OMV Petrom şi Gazprom. Aceste companii ar putea să ceară orice preţ pentru livrările de gaze. De aceea, în loc să majoreze administrativ şi „aiurea” preţul gazelor naturale, autorităţile ar trebui „să stea cu ochii” pe aceşti mari furnizori, ca să nu abuzeze de poziţia dominantă!
Cert este că noi considerăm că un preţ de 60 lei/MWh, adică 16 euro/MWh, este, în continuare, unul convergent cu cel internaţional! De ce ar trebui să crească?! Iar autorităţile ar trebui să vegheze ca furnizorii să nu abuzeze şi să crească preţul peste această valoare oadtă cu liberalizarea pieţei!
