Volatilitatea îşi face din nou simţită prezenţa şi pare decisă să rămână – poate şi din cauza faptului că lumea investiţională a avut un moment “Evrika!”: într-un univers al valutelor umflate, cu valori nesusţinute şi necerute, câştigătorul este mereu statul care îşi devalorizează cel mai mult propria monedă. După ce au câştigat alegerile din Japonia în decembrie trecut, liberal democraţii niponi au dat semnalul începerii unui adevărat război al valutelor. Întrebarea e: vă permiteţi să lipsiţi din bătălia asta?, se întreabă John Hardy, Head FX Strategy Saxo Bank, într-o analiză recentă.
După spectaculoasa mişcare de la sfârşitul lui 2008, volatilitatea de pe piaţa valutelor a revenit la marje mai normale, cu nişte „hopuri” ocazionale în perioada 2009-2011. Apoi, în 2012, volatilitatea a devenit incontrolabilă, în special spre sfârşitul anului, aflându-se în marje pe care nu le-am mai întâlnit din 2006-’07, adică din perioada când piaţa creditelor stătea să se prăbuşească. În unele cazuri, cum ar fi liră/dolar american şi dolar american/canadian, marja de tranzacţionare a ajuns la cel mai scăzut nivel din ultimii zeci de ani.
Analiştii s-au întrecut, care mai de care, să explice volatilitatea scăzută ca fiind un rezultat al dispariţiei spread-urilor pe dobânzi: calul “câştigător” din G10, dolarul australian, avea o dobândă overnight de numai 3,00%, de exemplu. Până şi băncile centrale emergente au început să taie din dobânzi, pentru a-şi încuraja propriile economii. Între timp, spun experţii, băncile centrale au îndepărtat toate riscurile sistemice prin eforturile lor de a fi omniprezente şi omnipotente în a preveni orice tip de risc negativ prin furnizarea de lichidităţi nesfârşite pieţelor.
Apoi, la mijlocul lui noiembrie trecut, a venit anunţul începerii campaniei electorale în Japonia, ceea ce l-a aşezat imediat în lumina reflectoarelor pe candidatul opoziţiei liberal-democrate (LDP) şi retorica sa de a “slăbi” yenul, într-un efort deghizat de a ține inflaţia sub control. De atunci şi după ce Abe a preluat funcţia de premier, yenul japonez a scăzut cu un uimitor 17% în raport cu dolarul american şi cu peste 20% în raport cu moneda euro, în mai puţin de trei luni. Între timp, Banca Centrală Europeană a lăsat prea mult din balanţa de plăţi la voia băncilor, care au profitat de încremenirea BCE pentru a-şi plăti mai devreme nişte urgenţe de lichidităţi. Asta a însemnat că Euro pur şi simplu a explodat anul acesta. Lira sterlină pluteşte în abis, de teama unei noi vijelii bancare, odată ce guvernatorul Carney va prelua şefia Băncii Angliei, vara aceasta. Dar acesta este doar începutul – vor fi multe valuri mari în oceanul valutelor, în lunile care vin.
Japonia a fost cea care a dat startul prin transformarea politicii valutare într-una de interes naţional. Putem înţelege asta, însă într-o economie globală, mai ales într-una “lovită” de cerere scăzută şi supraproducţie, decizia este şi un act de agresiune economică internaţională, care nu va rămâne fără repercusiuni. Războiul global al valutelor a început.
Sunt doi factori care pot atrage volatilitate pe pieţele FX. Primul este politizarea băncilor centrale – deja se întâmplă în Japonia, dar s-ar putea întâmpla şi undeva mai “aproape” de noi, de exemplu în Anglia, dacă noul guvernator Carney va face noi eforturi de a ajuta Regatul Unit să atingă “viteza de evadare”. Politizarea vine odată cu recunoaşterea faptului că băncile centrale exercită cea mai mare influenţă asupra monedei şi economiei unei naţiuni, influenţă pe care politicienii ar dori să şi-o asume, din moment ce alegătorii cer condiţii mai bune de viaţă şi îi fac pe liderii politici răspunzători de asta.
Al doilea factor va fi răspunsul internaţional la acţiunea dramatică a Japoniei. Fixaţi-vă centurile de siguranţă şi urmăriţi deopotrivă volatilitatea şi mişcările dramatice de pe piaţa valutelor. Piaţa este în plin proces de trecere de la vechea paradigmă – care presupunea o asumare minimă de riscuri, bazându-ne pe preluarea lor de către băncile centrale, la noua paradigmă – care presupune un adevărat război al valutelor în care, una după alta, naţiunile se luptă pentru a arăta lumii agresivitate şi competitivitate în devalorizarea monedelor. Toate valutele trebuie să fie, însă, pregătite să accepte un lucru: pe termen lung, toate vor avea de pierdut în faţa adevăratei valute, aurul. Între timp, să ne amuzăm cu marele spectacol, se mai arată în analiză.
