Războiul gazelor

Pe măsură ce se apropie decizia de demarare a producţiei de gaze din Marea Neagră (în special al celui mai mare zăcământ descoperit deocamdată, cel deţinut de americanii de la ExxonMobil şi austriecii de la OMV), apar din ce în ce mai multe scandaluri, adevărate războaie ale gazelor! Este clar, miza este una enormă! Altminteri, nu s-ar naşte atâtea pasiuni!

În România, consumul anual de gaze naturale a scăzut la circa 12 miliarde metri cubi pe an, de la 38 miliarde mc în anul 1988, la 25 miliarde mc în 1995 şi 18 miliarde mc în 2006. Diminuarea a fost cauzată, în primul rând, de scăderea producţiei sau chiar închiderea unora dintre cei mai mari consumatori (precum Oltchim, combinatele de îngrăşăminte chimice, închiderea petro-chimiei la unele rafinării, a unor fabrici de sticlă şi cristal etc.), dar şi de eficientizarea consumurilor (precum la Alro Slatina, Sidex Galaţi etc.).

Pe de altă parte, potrivit datelor Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM), rezervele certe, comerciale, de gaze naturale ale României se ridică la aproximativ 100 miliarde mc. Dar, apar din ce în ce mai multe descoperiri, atât onshore, cât, mai ales, offshore. Reamintim, OMV Petrom şi Hunt Oil au făcut o descoperire foarte importantă lângă Buzău, în anul 2014, iar Romgaz – tot lângă Buzău, la Caragele – un zăcământ de circa 30 miliarde mc.

La acestea se adaugă gazele descoperite în Marea Neagră. Astfel, Black Sea Oil&Gas (BSOG), companie americană controlată de fondul de investiţii Carlyle, a anunţat estimări preliminarii de 10 miliarde mc, asocierea LuKoil – Romgaz a anunţat o descoperire de circa 30 miliarde mc, iar cel mai mare zăcământ, cel al asocierii ExxonMobil – OMV Petrom este estimat la 42 – 84 miliarde mc.

De remarcat, niciodată producătorii nu spun ce cantitate de gaze poate fi extrasă dintr-un zăcământ. În plus, după ce va începe producţia de gaze în Marea Neagră, vor fi scoase la licitaţie şi alte zone, cu posibile resurse.

Astfel, nu credem că este deloc greşit să spunem că România are un potenţial de 1.000 mc de gaze naturale ce pot fi extrase în următorii ani. La un consum anual aproape dublu, de circa 20 miliarde mc, România ar avea gaze pentru 50 de ani. Dar, în 50 de ani, cel mai probabil, alta va fi sursa principală de energie a lumii!

Gazul natural, energia de tranziţie până la fuziunea nucleară

Gazele naturale reprezintă sursa de energie a viitorului, cel puţin în perioada de tranziţie, până la descoperirea unei alternative la petrol.

Practic, următoarele câteva decenii vor fi “împărţite” între descoperirea de noi surse de petrol şi gaze, reducerea consumului de hidrocarburi, dezvoltarea capacităţilor de producere a energiei din surse regenerabile şi încercările de a descoperi noi surse de energie. Probabil că, în următoarele câteva decenii, petrolul va continua să fie principala resursă pentru transporturi şi petrochimie, dar îşi va pierde supremaţia în producerea energiei electrice. Energiile neconvenţionale vor reprezenta o cotă importantă (probabil în jur de 30%) în ceea ce priveşte producerea de energie electrică, dar şi în biocarburanţi.

Cel mai probabil, fuziunea nucleară reprezintă soluţia energetică pe termen lung pentru planeta noastră, soluţia “post – carbon” (adică fără petrol, gaze naturale şi cărbune). Centralele nucleare ce ar urma să producă energie prin fuziune nucleară ar prezenta şi avantajul că ar fi foarte sigure, negeneratoare de deşeuri radioactive (spre deosebire de centralele atomoelectrice actuale, bazate pe fisiunea uraniului) şi ar fi, de asemenea, nepoluante. Combustibilul necesar fuziunii nucleare ar fi şi extrem de simplu de procurat, fiind disponibil oriunde în lume (reacţia de fuziune nucleară cea mai uşor de realizat din punct de vedere practic este cea dintre deuteriu şi tritiu, doi izotopi ai hidrogenului). Cel mai important aspect ar fi randamentul unei asemenea reacţii nucleare, mult superior tuturor celorlalte imaginate şi puse în practică până acum de civilizaţia umană. De exemplu, energia rezultată în urma fuziunii deuteriu-tritiu  ar fi de 400 de ori mai mare decât necesarul de introdus în sistem pentru a genera reacţia de fuziune. Se presupune că 1 kilogram de material de fuziune ar putea produce aceeaşi energie ca 10 milioane de kilograme de combustibil convenţional.

De remarcat, fuziunea nucleară este sursa principală de energie în stelele active, cum este Soarele. Primul reactor experimental de fuziune nucleară din istorie se construieşte în Franţa, la Cadarache, în apropiere de Marsilia. Reactorul va imita modul în care Soarele generează energie şi va folosi pe post de combustibil un izotop al hidrogenului extras din apa de mare. Proiectul ITER (International Thermonuclear Experimental Reactor) este susţinut de China, Uniunea Europeană, Japonia, Rusia, Coreea de Sud şi Statele Unite şi se derulează pe o perioadă de 30 de ani. El va costa circa 10 miliarde de euro, finanţarea fiind asigurată în proporţie de 50% de UE, ceilalţi parteneri contribuind cu câte 10%. Conform estimărilor, primul reactor comercial ar putea intra în funcţiune în 2045-2050.

Se poate preconiza ca, în anii 2060, preţul de construcţie al unei astfel de centrale să fie la îndemâna producătorilor de energie electrică. De exemplu, în anul 2008, când a demarat subvenţionarea energiilor regenerabile în România, construcţia unui megawatt de energie din surse fotovoltaice costa circa 5,5 milioane de euro. Acum, costurile sunt sub un milion de euro pe megawatt, adică de peste 5 ori mai mic!

Acelaşi traseu îl vor urma, evident, şi centralele de fuziune nucleară. Ceea ce presupune că România ar trebui să-şi „asigure” gaze, la un consum anual de 20 miliarde mc, pentru aproximativ 40 de ani. Adică un total de 800 miliarde mc. Astfel, la o cantitate estimată de 1.000 miliarde mc, rămân minim 200 miliarde mc pentru export. Cel mai probabil, România nu va consuma pe plan intern 20 miliarde mc anual, astfel că va creşte şi cantitatea ce ar trebui exportată.

Unde se poate exporta

Dar, deocamdată, capacitatea de export a României este de 1,5 miliarde mc anual spre occident (prin conducta Szeged – Arad), care ar urma să crească la 4 miliarde mc, şi 28 miliarde mc prin cele trei conducte Isaccea – Negru Vodă, spre Bulgaria, Grecia, Macedonia şi Turcia şi, în viitor, probabil în sens invers, spre Ucraina.

Compania Black Sea Oil&Gas a anunţat deja, oficial, că începe producţia de gaze naturale în Marea Neagră, cerând şi acordul de acces la Sistemul Naţional de Transport (SNT) pentru punctul Vadu, de la 1 iulie 2019. Exxon – Petrom încă nu au luat decizia finală de investiţie, dar, având în vedere ultimele declaraţii ale acţionarului majoritar al Petrom, grupul austriac OMV, va începe exploatarea resurselor din Marea Neagră, pentru care vor construi şi un gazoduct, de la zăcământ în localitatea Tuzla. În plus, transportatorul Transgaz a lansat deja proiectele de gazoducte care să preia gazele de la ţărmul Mării Negre şi să le aducă în SNT. Prin gazoductul Ţărmul Mării Negre – Podişor se face joncţiunea cu BRUA, conducta paneuropeană (Bulgaria – România – Ungaria – Austria), cu un traseu de 500 de kilometri prin România, care are ca scop să ducă gazele din Azerbaidjan şi din Marea Neagră spre Ungaria şi, de acolo, mai departe către vestul Europei. Pentru BRUA, Transgaz primeşte finanţare de 180 milioane euro de la UE, dintr-un cost total de 530 milioane euro.

Gazoductul BRUA este susţinut de Bruxelles, pentru a-şi asigura siguranţa în aprovizionarea cu gaze naturale. Cel mai mare exportator către Europa este concernul rus Gazprom, care îşi transportă majoritatea gazelor prin conducte ce tranzitează Ucraina. De-a lungul anilor, Moscova a avut numeroase dispute cu Kievul. Una pe tema gazelor – ruşii i-au acuzat pe ucraineni că fură gaze din conducte, iar alta mult mai gravă, teritorială – în urma acesteia, ruşii au anexat Crimeea.

Pentru aprovizionarea occidentului, Kremlinul a găsit alternativa prin Marea Baltică – proiectul Nord Stream. Acum sunt discuţii pentru dublarea capacităţii gazoductului, prin construcţia Nord Stream 2.

În plus, în anul 2019 expiră contractul dintre Gazprom şi Naftogaz (transportatorul ucrainean de gaze). Cei care vor avea cel mai mult de suferit sunt ţările foste comuniste, precum Ungaria, Polonia, Bulgaria, Macedonia, dar şi Grecia şi Turcia (aprovizionate şi prin conducta ce tranzitează România de la Isaccea la Negru Vodă). Totuşi, ungurii, cehii şi polonezii pot fi aprovizionaţi prin Nord Stream. Nemţii chiar vorbeau, anul trecut, de proiectul Eugal, o conductă de 485 de kilometri, care va aduce în Polonia şi Cehia gazul rusesc importat prin Nord Stream 2.

Turcia va fi aprovizionată cu gaze din Azerbaidjan (prin conducta TANAP) şi din Orientul Mijlociu. Grecia va primi gaze tot din Azerbaidjan, prin conducta TAP, ce se va lega la TANAP. Prin coridorul vertical (Grecia – Bulgaria – România) vor putea ajuge gaze azere şi în aceste state.

Mai mult, dacă Transgaz va reuşi să cumpere transportatorul elen de gaze DESFA, şansele ca acest coridor vertical să se realizeze devin din ce în ce mai mari!

Românii „împinşi” spre Ucraina

Astfel, spre Occident, pot fi exportaţi din şi prin România maxim 4 miliarde mc de gaz. La o cantitate de 200 miliarde mc de gaz disponibilă din producţia internă, ar însemna că exporturile s-ar putea face timp de 50 de ani. Mult prea mult timp, având în vedere că lumea vrea să renunţe la hidrocarburi. În plus, pare să devină mai greu exportul prin conducta Szeged – Arad, având în vedere că întreaga capacitate de export a fost rezervată de către furnizori, care au oferit cele mai mari preţuri transportatorului naţional Transgaz. Niciun producător intern nu a venit cu oferte astfel încât să reuşească să rezerve capacitate de export spre Ungaria şi, de aici, spre vestul Europei. În plus, opţiunea producătorilor interni era să poată vinde pe bursa de la Viena, Central European Gas Hub – CEGH (cunoscută mai ales ca hub-ul de gaze de la Baumgarten). Ungurii, însă, au anunţat că nu vor să continue conducta BRUA până în Austria, ci aceasta să „aibă capătul” în Ungaria. Practic, Budapesta vrea să devină hub pentru gazele azere ce vor veni pe coridorul vertical (Grecia – Bulgaria – România) şi pentru cele din Marea Neagră, care vor „umple” gazoductul rămas numai „BRU” (fără Austria).

Dar, dacă proiectul BRU sau BRUA nu-şi majorează capacitatea de transport, rămân numai 4 miliarde mc de gaze ce pot ajunge, anual, în „hub-ul” maghiar.

Astfel, gazele româneşti par îndreptate cu tot dinadinsul spre Ucraina, un mare consumator, cu un consum anual de circa 40 miliarde mc. Dar, ruşii au acuzat aproape în permanenţă că ucrainenii nu plătesc pentru gazele preluate! Şi, în aceste condiţii, rămâne ca românii „să-şi bată capul” cu plata gazelor pe care ar putea să le exporte. Iar, dacă nu exportă în Ucraina, chiar dacă sunt gaze în România, ele vor rămâne în zăcăminte! Pentru că nimeni nu cheltuie o mulţime de bani ca să producă ceva, pentru ca apoi să nu fie plătit pentru marfa livrată!

De aceea au apărut tot felul de „teorii ale conspiraţiei” privind amestecul ruşilor în toate aceste afaceri.

Gazprom, “braţul înarmat cu gaze” al Kremlinului

Gazprom pare că a început ofensiva pe toate planurile. Gazul a devenit mândria “maicii Rusia”, iar Gazprom a ajuns cel mai important instrument de propagandă internă al “ţarului Putin”, proaspăt reales preşedinte al Federaţiei Ruse. Imensul concern de gaze, construit cu migală de fostul “patron”, Viktor Cernomârdin (fost ministru al gazelor în vremea URSS-ului, fost prim-ministru al Rusiei până în 1998, dar, mai ales, fondator şi preşedinte al Gazprom), a fost “acaparat”, bucăţică cu bucăţică, de actualul “patron”, Vladimir Putin. Europa importă acum circa 30% din necesarul de gaze. În 2030 se preconizează că aproximativ 75% din necesar va fi importat. Iar cel mai mare furnizor de gaze al ţărilor comunitare este, în prezent, Federaţia Rusă, prin gigantul Gazprom. Iar bugetul Rusiei este alimentat covârşitor din exporturile de petrol şi gaze. Astfel, gazul a devenit, în mâna Kremlinului, o armă mai puternică decât kalaşnikovul! Şi, evident, Kremlinul nu va renunţa la ea! Astfel, orice “umbră” de atac la adresa gazului rusesc este resimţită ca un atac la adresa Rusiei.

De aceea, teoriile conspiraţioniste nu sunt, neapărat, şi fanteziste! Iar, cum gazul din România pare că atacă direct Gazprom, în consecinţă, atacă direct Kremlinul! Iar urmările nu întârzie să apară: Transgazul este „luat la ochi” nu numai în ţară, ci şi peste hotare! Adevărul este că nici nu este greu! A făcut o mulţime de lucruri bune: „ne uneşte” cu Moldova prin conducta Iaşi – Ungheni, a preluat transportatorul de gaze din Republica Moldova, Vestmoldtransgaz şi urmează să construiască un nou gazoduct, Ungheni – Chişinău, face conductă de la malul mării până la BRUA, pentru preluarea gazelor din Marea Neagră, construieşte BRUA pe teritoriul ţării, participă la privatizarea transportatorului elen de gaze DESFA etc. Cu toate acestea, reprezentanţii Transgaz sunt extrem de săraci în declaraţii şi informaţii! De exemplu, deşi se numesc „comunicate de presă”, documentele nu sunt trimise presei, ci sunt „aruncate” pe site-ul companiei, în secţiunea „Interes public”, printre „declaraţii de avere”, „bilanţuri contabile”, „formulare tip” etc. În plus, secţiunea „Relaţia cu presa/mass-media” este absolut goală!

În aceste condiţii, în care „vocea” Transgaz nu se aude, este extrem de facil să fie denigrată compania! Mai ales că, în ultima vreme, deşi numai România este producător de gaze naturale, este singura ţară care nu şi-a făcut niciun plan în legătură cu acesta! Bulgaria a anunţat că vrea să devină hub de gaze naturale, Grecia se vede „poarta” de intrare a gazelor naturale în Europa din trei surse: Asia Centrală via Turcia, estul Mediteranei şi SUA (prin terminal de gaze naturale lichefiate), iar prin Turcia chiar urmează să treacă gazele din zona Mării Caspice, Qatar şi Rusia. Nici Budapesta nu stă degeaba: prin două companii în care statul maghiar este puternic implicat, Mol şi MFGT (compania specializată în stocarea gazelor naturale, parte a grupului energetic integrat MVM) a participat la licitaţie şi a câştigat întreaga capacitate de export a României pe conducta BRUA, spre Ungaria.

În plus, FGSZ („Transgazul” maghiar) a obținut calitatea de operator al Platformei Regionale de Rezervare. Astfel, rezervarea capacității de transport în punctele de interconectare a Sistemului național de transport al gazelor naturale din România cu sistemele de transport al gazelor naturale din statele membre ale Uniunii Europene, pe oriunde, nu numai pe BRUA, ci, de exemplu, pe Isaccea – Negru Vodă, se face, obligatoriu, pe platforma operată de unguri. Mai mult, ca să devină hub regional de gaze, Budapesta a anunţat că nu mai construieşte interconectarea Ungaria – Austria. Astfel, gazele din zona caspică, dar şi cele din Marea Neagră ar urma să se oprească în Ungaria. Iar apoi vor merge unde va considera Budapesta că este mai avantajos.

Singurii care nu au făcut şi nu fac nimic în acest sens sunt românii! Deşi au gaze, nu fac nimic să le valorifice! De aici şi până la teoriile conspiraţioniste nici nu e greu de ajuns! Ruşii împiedică Transgaz să preia transportatorul grec de gaze, DESFA, ruşii, aliaţi cu ungurii, ne împiedică să exportăm gaze în occident, ruşii împiedică orice proiect ce ar conduce la exportul de gaze româneşti! Este posibil! Dar nici românii nu fac nimic! Într-adevăr, în opinia noastră, „Mioriţa” ne caracterizează! Şi nu ne referim la mitul resemnării în faţa destinului implacabil! Sau, poate tocmai la acesta: noi, românii, numai ne plângem, ne văităm, la fel ca ciobanul din Mioriţa, dar nu facem nimic! La fel şi în privinţa gazelor naturale: ne plângem că ruşii ne împiedică să ne valorificăm resursele, ne plângem că ungurii au luat întreaga capacitate de export, ne plângem că gazoductul BRUA ar putea rămâne numai BRU, ne plângem că Bruxellesul nu ne ajută, ne plângem! Când trebuie să mai şi facem ceva, ne uităm în jur, să vedem cine ar putea să facă în locul nostru! Şi, eventual, să dăm vina pe acela pentru nereuşitele noastre!

Din punctul nostru de vedere, cea mai bună variantă în privinţa gazelor naturale ar fi să nu se exporte resurse, ci produse cu valoare adăugată cât mai mare: îngrăşăminte, sticlă, cristal, medicamente, produse petrochimice etc. De altfel, în privinţa medicamentelor, România are un deficit structural. Autorităţile ar putea cere aprobarea Bruxellesului pentru acordarea unor ajutoare de stat în vederea producerii de medicamente în ţară. În acest fel, ar creşte şi consumul de gaze naturale!

Probabil aceasta ar fi cea mai bună soluţie atât pentru producători, cât şi pentru cetăţeni. Orice producător preferă să-şi vândă marfa pe piaţa locală, pentru că nu trebuie să o mai transporte, asigure etc., ceea ce înseamnă că îi reduce din costuri. Cetăţenii ar beneficia nu numai pentru că producătorii de gaze plătesc redevenţe la buget, ci şi pentru că s-ar crea noi locuri de muncă şi s-ar aproviziona piaţa cu îngrăşăminte, medicamente etc.!

Şi, în acest fel, am putea câştiga fără probleme „războiul gazelor”!