Preţul certificatelor CO2 se apropie, din nou, de 25 euro. Pe 27 decembrie, preţul mediu pe piaţa spot a bursei EEX (European Energy Exchange) a fost de 24,66 euro/certificat CO2. EEX, cu sediul la Leipzig, este bursa europeană pe care au loc şi tranzacţii cu certificate de carbon şi pe care inclusiv statul român îşi vinde drepturile de emisii. Reamintim, la mijlocul lunii septembrie, s-a înregistrat cel mai mare preţ de tranzacţionare, de 25,19 euro/certificat.
Pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce provoacă schimbările climatice, pe care le resimţim cu toţii (de la veri extrem de toride, la ierni siberiene, de la uragane, la inundaţii şi secetă), la nivel mondial s-au semnat mai multe acorduri ce limitează aceste emisii, precum cel de la Kyoto (1997) sau, mai recent, cel de la Paris (2015). Uniunea Europeană, în baza acestor acorduri, a instituit o schemă de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, un mecanism de reducere a acestor emsii, care se bazează pe principiul „limitare – tranzacţionare”. Este, de fapt, o detaliere financiară, de comercializare, a Protocolului de la Kyoto. EU ETS (European Union Emissions Trading System) a fost introdusă prin Directiva 2003/87 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră.
Certificatele de emisii de gaze cu efect de seră (EUA – European Union Allowance) sunt titluri ce conferă unei instalaţii dreptul de a emite o tonă de CO2 echivalent. Emisiile de gaze cu efect de seră se măsoară în dioxid de carbon echivalent (CO2 eq.), care este unitatea de măsură universală utilizată pentru a indica potenţialul global de încălzire al celor 6 gaze cu efect de seră (GES). Dioxidul de carbon este gazul de referinţă cu ajutorul căruia sunt calculate şi raportate celelalte GES. Cele 6 gaze de referinţă sunt dioxidul de carbon – CO2 (1 tonă echivalent CO2), metanul – CH4 (o tonă CH4 poluează atmosfera cu 21 tone echivalent CO2), protoxidul de azot – N2O (o tonă N2O poluează cu echivalentul a 310 tone CO2), hidroflurocarburi – HFC-uri (140-11.700 tone), perfluorocarburi – PFC-uri (6.500-9.200 tone) şi hexafluorura de sulf – SF6 (23.900 tone). Pe lângă acestea mai există alte gaze cu efect de seră indirecte: SO2 (dioxid de sulf – sursele cele mai importante de producere a acestuia fiind sistemele de încălzire a populaţiei, care nu utilizează gaz metan, centralele termoelectrice, procesele industriale, precum siderurgie, rafinărie, producerea acidului sulfuric, industria celulozei şi hârtiei şi, în măsură mai mică, emisiile provenite de la motoarele diesel), NOX (oxizi de azot – cele mai importante surse fiind reprezentate de procesul de combustie, atunci când combustibilii sunt arşi la temperaturi înalte, dar, cel mai adesea, ei sunt rezultatul traficului rutier, activităţilor industriale, producerii energiei electrice; oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea smogului, a ploilor acide, deteriorarea calităţii apei, efectului de seră, reducerea vizibilităţii în zonele urbane), NMVOC (compuşi organici volatili non-metanici – sunt precursori ai poluanţilor oxidanţi din atmosferă, în principal ai ozonului troposferic; principalele surse de emisie a NMVOC sunt instalaţiile pentru degresarea metalelor, instalaţiile pentru impregnarea lemnului, pentru aplicarea adezivilor, curăţarea chimică uscată, fabricarea băuturilor, fabricarea pâinii etc), CO (monoxid de carbon – se formează în principal prin arderea incompletă a combustibililor fosili, alte surse sunt producerea oţelului şi a fontei, rafinarea petrolului, traficul rutier, aerian şi feroviar etc.).
Reamintim, o termocentrală pe cărbune trebuie să achiziţioneze un certificat CO2 pentru fiecare megawattoră (MWh) produs, iar o termocentrală pe gaze – aproximativ 1 certificat CO2 pentru fiecare 2 MWh produşi. În România, termocentralele pe cărbune produc şi circa 3.500 MWh pe oră, iar cele pe gaze – 2.000 MWh/h.
