S-ar putea crede că scopul proiectelor de gazoducte realizate de Rusia este ceva mai profund decât ar putea părea la prima vedere. Această afirmaţie s-ar potrivi foarte bine pentru South Stream, o decizie investiţională adoptată recent de toate ţările partenere, arată cotidianul rus Utro, preluat de Agerpres.
South Stream va deveni, de asemenea, unul dintre gazoductele cele mai adânci din lume: tronsonul maritim, lung de 900 de km, va trece pe fundul Mării Negre, la o adâncime de peste 2 kilometri, de la malul rusesc la cel bulgăresc. Gazoductul va fi construit în varianta în forţă: patru tronsoane cu o capacitate de 15,57 miliarde de metri cubi fiecare, în total peste 62 miliarde de metri cubi. Primul tronson va fi inaugurat în 2015, iar ultimul – în 2018.
Pe teritoriul Uniunii Europene (UE), principalul tronson va trece prin Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Slovenia, până în localitatea Tarvisio din nordul Italiei. În afară de aceasta, se planifică ramificaţii spre Grecia, Croaţia şi Republica Serbska din cadrul Bosniei şi Herţegovinei.
Desigur, gazoductul va fi dotat cu numărul necesar de staţii de comprimare (trei doar în Bulgaria) şi cu depozite pentru stocarea gazului. Costul întregului proiect este estimat, la momentul actual, la 15,5 miliarde de euro. Acţionari ai companiei care operează tronsonul maritim al gazoductului – South Stream Transport AG – sunt Gazprom (Rusia, 50%), ENI (Italia, 20%), Wintershall (Germania, 15%) şi EdF (Franţa, 15%). Pentru realizarea tronsonului terestru european al proiectului au fost semnate acorduri interguvernamentale cu Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia, Slovenia, Croaţia şi Austria.
Totuşi, mulţi experţi se întreabă dacă “jocul face banii?”. Se vor răscumpăra nişte investiţii atât de mari pe piaţa gazului din UE? După cum aminteşte Utro, în condiţiile crizei datoriilor, care s-a transformat în recesiune, consumul de gaz în UE nu creşte, ci, uneori, chiar scade. Desigur, toţi speră la mai bine, însă chiar şi perspectivele vagi de revigorare a conjuncturii economice în Europa nu permit un pronostic privind majorarea substanţială a consumului de gaz: Europa trece în masă la surse de energie regenerabile.
De asemenea, “revoluţia gazului de şist”, care a determinat o creştere bruscă a extracţiilor de gaz în SUA, a obligat Qatarul şi alţi furnizori de gaz lichefiat să se orienteze spre UE, unde a scăzut în mod serios preţul. Anul acesta, preţul la gaz pe piaţa spot din UE este de circa 350 de dolari/1000 metri cubi, în timp ce, în pofida reducerii de 10%, Gazprom vinde gazul în medie cu 100 de dolari mai scump. Cu toate acestea, deja la 7 decembrie trebuie să înceapă construcţia grandiosului proiect submarin în Marea Neagră.
Rusia vrea să dubleze exporturile de gaze spre Europa
În afară de aceasta, Gazprom intenţionează să construiască alte două tronsoane ale gazoductului Nord Stream pe fundul Mării Baltice. Dacă toate aceste proiecte vor fi realizate, peste 6 ani, Rusia va avea puternice capacităţi de pompare spre Europa, a unei cantităţi de circa 360 de miliarde de metri cubi pe an, în condiţiile în care, astăzi, Rusia livrează în această direcţie doar 150 de miliarde, iar partenerii europeni încearcă în toate modurile să-şi reducă dependenţa faţă de gazul rusesc. În ceea ce priveşte consumul total de gaz în Europa şi Turcia, acesta este puţin peste 500 de miliarde mc pe an, majorându-se, în medie, cu 1-2% pe an, precizează Utro.
Ce speră Gazprom? În primul rând, creşterea cererii din partea marilor consumator stabili, cum sunt, în UE, Germania şi Italia. De fapt, tocmai aceste ţări vor fi principalele “receptoare-distribuitoare” a celor două “torente” (n.r. – stream înseamnă torent). Mai mult decât atât, Germania chiar i-a oferit Rusiei posibilitatea de a vinde ea însăşi gaz în Europa. Recent, concernul BASF i-a cedat gigantului rus, în cadrul schimbului de active, cel mai mare depozit subteran de gaz din Europa de Vest, cel din Rieden, precum şi compania Wingas (n.r. – alături de WIEE şi WIEH), care vinde gaz consumatorilor din opt ţări ale UE. Cu alte cuvinte, partea rusă se va preocupa ea însăşi ca propunerea sa pe piaţa europeană să fie una atractivă.
În plus, perioada preţurilor mici la bursă nu va ţine veşnic, iar consumatorii vor conştientiza că proliferarea afacerilor la preţuri spot nu va aduce stabilitate. De exemplu, în lunile de iarnă preţurile la gazul lichefiat în UE creşte, uneori, de două ori, depăşindu-le pe cele ale Gazprom, atunci când gazul prin conducte este livrat consecvent, la preţ fix. În general, factorul stabilităţii livrărilor de combustibili joacă un rol foarte mare în energetică. De aceea, nu este de mirare că, deja, la ora actuală, au fost contractate două treimi din volumul livrărilor prin South Stream.
Pentru restul de o treime Gazprom va găsi “clienţi” în perioada de construcţie. De exemplu, multe dintre centralele termoelectrice din UE vor să treacă de pe păcură pe gaz: acest combustibil este “mai ecologic”, lucru principial în condiţiile înăspririi în Europa a luptei cu schimbările climatice.
Desigur, companiile gazifere ruseşti nu se preocupă doar de Europa. “Torentele” le vor oferi posibilitatea să reducă sau chiar să stopeze tranzitul prin “verigile problematice” ale vechiului lanţ gazifer, cum este, de exemplu, Ucraina.
Într-un cuvânt, proiectul este unul scump, dar merită. Iar graba în realizarea lui este necesară, deoarece în scurt timp – în martie anul viitor – în UE vor intra în vigoare noi reguli, care confirmă libera concurenţă pe piaţa energetică şi accesul furnizărilor către toate gazoductele: renumitul pachet energetic III. Proiectele demarate înainte de această dată vor fi excluse din acest regim.
Desigur, Gazprom nu doreşte să le permită concurenţilor săi din regiunea caspică accesul la South Stream şi, din acest motiv, se grăbeşte şi depăşeşte deocamdată toate celelalte proiecte de gazoduct, cum sunt Nabucco-West, TANAP sau AGRI. Totuşi, deznodământul cursei încă nu este evident, conchide Utro.
