În timp ce războiul din Siria continuă, mainstream-ul mediatic aţintit asupra statului sirian uită în mod recurent să reamintească unul dintre aspectele cele mai importante ale acestui conflict: aspectul energetic şi, îndeosebi, cel al gazelor naturale, transmite televiziunea libaneză Al-Manar, într-un comentariu preluat de Agerpres.
Televiziunea explică faptul că sprijinul activ al Rusiei are drept scop nu protejarea persoanei lui Bashar Al-Assad, ci, înainte de toate, evitarea prăbuşirii regimului sirian, deoarece prăbuşirea lui, dorită din exterior, ar fi un element geopolitic al unui dispozitiv mult mai larg şi destul de direct îndreptat împotriva Rusiei.
Când Rusia începea să ridice capul începând din anii 2000, ea devenea, de fapt, principalul obstacol împotriva planului pe preluare a controlului rutelor energetice ce leagă Europa şi Eurasia, via Balcani, pe care strategii americani l-au programat şi l-au început îndeosebi prin războiul din Serbia din 1999.
America şi Uniunea Europeană aveau să înceapă atunci să încerce, prin toate mijloacele, să diversifice aprovizionarea ţărilor europene, pentru a-şi reduce potenţiala lor dependenţă de Moscova.
Acesta era debutul proiectului de gazoduct Nabucco, în prezent aproape total abandonat, care avea drept scop să permită alimentarea Europei cu gaz extras din Azerbaidjan şi Turkmenistan, via un itinerariu ce ar fi trebui să traverseze Turcia şi să evite Rusia, ocolind totodată Grecia.
Potrivit Al-Manar, în jurul acestui proiect exista un plan geopolitic american foarte ambiţios: transformarea aliatului turc ca pivot central într-un Orient Mijlociu extins, ce trebuie remodelat şi, de asemenea, într-un centru regional de tranzit energetic între Balcani şi Orientul Mijlociu.
De atunci, au fost înţelese mai bine veleităţile americanilor pentru ca Turcia să se integreze în Uniunea Europeană şi, de asemenea, ca această ţară să fie menţinută sub umbrela lor, ceea ce le-ar permite să controleze indirect, dar ferm, aprovizionarea energetică a Europei şi, mai ales, să împiedice o alianţă continentală energetică euro-rusă, considerată contrară intereselor SUA în Eurasia.
Proiectul Nabucco a eşuat, totuşi, deoarece Turkmenistanul s-a îndreptat către China şi Azerbaidjanul s-a apropiat de proiectul rus South Stream.
Dezvoltat în 2007, South Stream are ca obiectiv să-i permită Rusiei să-şi menţină controlul asupra aprovizionării Europei, via îndeosebi Marea Caspică şi Kazahstan (membru al Uniunii Vamale, iniţiată de Rusia), incluzând în el Serbia, a cărei importanţă energetică pentru Uniunea Europeană va fi, în viitor, tot atât de mare ca şi cea a Ucrainei în prezent, o Ucraină care va fi, însă, definitiv ocolită, pentru a nu se mai repeta incidentele din 2006 şi întreruperile de aprovizionare cu gaz în Europa.
După falimentul Greciei ca urmare a crizei financiare, Rusia se angajase pe calea achiziţionării consorţiului gazier grec (n.r. – DEPA) de către Gazprom. Negocierile au fost, însă, oprite după ce Departamentul de Stat al SUA a avertizat pur şi simplu Atena în legătură cu cooperarea energetică cu Moscova şi a descurajat o cesiune către Gazprom, care ”i-ar fi permis Moscovei să-şi întărească dominaţia pe piaţa energetică a regiunii”.
South Stream prevede, însă, o ramificaţie către Grecia, ducând la transformarea proiectului într-un fel de ”pod energetic ortodox” în direcţia Europei.
Poziţia Ankarei a fost, până acum, destul de ambiguă. Puternic legată de Rusia în domeniul energetic via Blue Stream (n.r. – conductă ce aprovizionează Turcia cu gaze prin Marea Neagră), Ankara a acceptat, de asemenea, ca un racord să fie operat între Blue Stream şi South Stream.
Printre altele, Turcia, a doua putere din cadrul NATO, şi-a anunţat candidatura la aderarea la Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OSC – alianţă militară sub conducere sino-rusă), cu care Ankara a semnat, la începutul lui 2013, un parteneriat de dialog, prealabil aderării. Este oare acesta indiciul unui reviriment profund şi crucial al alianţei?”, se întreabă analiştii Al-Manar.
Siria, legată de Nabucco şi South Stream
Siria, confruntată cu un război civil, este şi ea direct interesată de două proiecte de gazoduct, legate de proiectele Nabucco şi South Stream.
În 2009, un proiect denumit ”Friendship Pipeline” a fost lansat de Iran, Irak şi Siria, conducta urmând să transporte gaz iranian la Marea Mediterană, în vederea aprovizionării Europei, dar evitând Turcia. Acest proiect, destinat să-i permită Iranului să furnizeze din rezervele sale către Europa, include, de asemenea, o extensie către Liban şi, potrivit lui Roland Lombardi, ea ar urma, cu timpul, să fie racordată la proiectul rus South Stream.
Trebuie reamintit faptul că Iranul era prezentat, iniţial, drept un furnizor esenţial al Nabucco (n.r. – dar şi al TAP, conducta “câştigătoare” a gazelor azere), dar avea să fie exclus rapid din proiect din raţiuni politice şi, fără îndoială, după ce-a apărut tot mai improbabilă înlăturarea regimului, atât prin forţă, cât şi prin procedee mai puţin violente, precum embrionul ”Revoluţiei colorate”, care a apărut în Iran în 2009.
Tot în 2009 a fost lansat un alt proiect, care ar fi primit ”undă verde” din partea Pentagonului. Gaz din Qatar ar urma să fie livrat în Europa printr-un gazoduct pornit din emirat, traversând Arabia Saudită, apoi Siria şi, în fine, Turcia.
În trecere, proiectul ar fi resuscitat proiectul Nabucco, susţinut de Turcia şi SUA, dar abandonat pentru moment din lipsă de furnizori de gaz viabili. Desigur, acest proiect din Qatar este irealizabil, dacă regimul lui Bashar Al-Assad nu este anihilat şi înlocuit cu un Guvern docil. Se înţelege acum mai bine ce poate determina un anumit număr de ţări să se angajeze activ în susţinerea opoziţiei siriene, notează televiziunea libaneză.
Potrivit Al-Manar, se poate vedea că punctul focal al concurenţei dintre producătorii de gaz este Uniunea Europeană, o piaţă enormă, solvabilă, al cărei consum de gaz nu face decât să crească, în pofida crizei.
Mai mult ca oricând, lucrurile se vor întâmpla în Marea Mediterană, deoarece pe piaţă vor apărea, în curând, noi actori. Israel şi Cipru au descoperit rezerve foarte mari de gaz offshore, în zonele lor economice exclusive, şi aceste două ţări vor deveni, pe termen mediu, ţări exportatoare importante.
În bazinul Mediteranei Orientale este foarte probabil ca descoperirile de gaz offshore să nu facă decât să înceapă. Libanul şi Siria ar putea dispune şi ele de rezerve exploatabile de gaz.
Pentru exploatarea acestor noi rezerve se confruntă deja două soluţii care amestecă comerţul şi geopolitica. Americanii sunt partizanii unei reţele de gazoducte, care să aprovizioneze Europa trecând prin Turcia, şi presiunile Israelului, care au început deja. Ruşii, la rândul lor, ar prefera ca acest gaz să fie lichefiat şi transportat cu metaniere către Asia industrială.
Marele ”joc energetic” pare să se accelereze, opunând unele altora mai multe proiecte energetico-civilizaţionale, care să transpună în mod clar ambiţiile politice şi strategice ale blocurilor politice, între care ”războiul energetic” este în mod vizibil pe cale să se intensifice, conchide comentariul televiziunii libaneze.
