Lecţia pe care o transmite experienţa României din anii ‘80 este că măsurile de austeritate extreme sunt pur şi simplu nesustenabile fără un lider autocratic neales, care este dispus şi capabil să subjuge voinţa poporului său în favoarea creditorilor din străinătate. Din acest motiv este de crezut că majoritatea, dacă nu toate ţările puternic îndatorate din Europa, vor declara, în cele din urmă, default sub o formă sau alta. În pofida afirmaţiilor contrare, nu mai este o chestiune de dacă, ci de când, se arată într-o analiză publicată de compania multimedia de servicii financiare din SUA, Motley Fool, preluată de Agerpres.
Având în vedere situaţia din Grecia nu este greu de imaginat că, în curând, ţara va fi obligată să declare default, la fel ca o companie fără lichidităţi sau insolvabilă. Realitatea este, însă, că ţările nu dau faliment la fel ca o companie. Ele nu ies din afaceri dacă pot rambursa în general împrumuturile creditorilor străini, provocând suficientă suferinţă pe frontul intern. Decizia priveşte, în schimb, dorinţa unei ţări de a plăti şi nu capacitatea sa de a face acest lucru.
Potrivit datelor compilate de Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff pentru studiul “This Time is Different”, peste jumătate din default-urile ţărilor cu venituri medii între 1970 şi 2008 au avut loc atunci când plăţile serviciului datoriei ţării au fost sustenabile în mod convenabil.
România, singura ţară care şi-a plătit datoriile externe
De ce aleg ţările default-ul atunci când şi-ar putea plăti datoriile altfel? Răspunsul este simplu, potrivit analizei. Pentru a ilustra de ce, analiza a ales să arunce o privire la experienţa României din anii 1980, în contextul în care este singura ţară modernă, care a onorat deplin o povară, de altfel apăsătoare, a datoriei externe, fără a recurge la tipul actual de default, la un default constructiv via inflaţie sau un anumit tip de restructurare a datoriilor. După cum s-a văzut, decizia de a face acest lucru s-a dovedit fatală pentru liderul de atunci al României, Nicolae Ceauşescu, şi soţia sa.
România a împrumutat masiv, de-a lungul anilor ’70, pentru a finanţa modernizarea sectorului său energetic. Obiectivul era de a deveni unul dintre principalii furnizori europeni de produse petroliere secundare. Din păcate, decizia de a urma acest curs nu putea veni într-un moment mai prost, tocmai când preţul petrolului s-a triplat după Revoluţia iraniană. Preţul produselor petroliere secundare nu a crescut proporţional, iar, în plus, România a continuat să piardă 25 de dolari la fiecare tonă de produse rafinate vândută în Occident. În 1980, ţara avea un deficit comercial record, de 1,5 miliarde dolari – o sumă deloc neglijabilă pentru o ţară de dimensiunile României.
Pentru a evita default-ul pentru datoria externă neobişnuită, de 11 miliarde de dolari, Ceauşescu (foto), liderul în stil sovietic al ţării, a ales calea austerităţii în 1982, iniţiind ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de “războiul tăcut” împotriva poporului său. Planul lui era să plătească datoriile României în opt ani, transformând deficitul comercial într-un excedent comercial. Pentru a face, însă, acest lucru era nevoie de două lucruri. În primul rând, ţara trebuia să reducă la minimum importurile prin reducerea cererii interne pentru ele. Iar, în al doilea rând, trebuia să maximizeze exporturile de bunuri produse pe plan intern, cum ar fi energia şi produsele agricole. Ceauşescu a realizat ambele lucruri, raţionalizând facilităţi de bază, cum ar fi combustibilul pentru încălzire în timpul iernii şi produsele alimentare de bază pe tot parcursul anului.
Deşi aceste măsuri au fost, în cele din urmă, încununate de succes – datoriile externe ale României au fost plătite până în 1989 – ”carnagiul” rezultat i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă a meritat. În plus faţă de pretinsele 15.000 de decese pe an din cauza îngheţării şi malnutriţiei în urma raţionalizărilor, economia României s-a prăbuşit într-o stare economică mai rea decât cea din Marea Depresiune. PIB-ul a început o coborâre stupefiantă de 67% în ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu şi nu a recâştigat vârful din 1988 decât 16 ani mai târziu, în 2004 – cu cinci ani înainte de a se prăbuşi din nou la mijlocul Marii Recesiuni. Mai mult, atât Ceauşescu, cât şi soţia sa au fost, în cele din urmă, judecaţi şi executaţi pentru aceste greşeli.
În lumina experienţei României, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că guvernele unor ţări europene puternic îndatorate se clatină sub presiunea crizei datoriilor de pe continent. Guvernul Italiei a căzut în noiembrie anul trecut, când premierul ales a fost înlocuit de un tehnocrat neales la urne, Mario Monti, cunoscut sub numele de ”Il professore” (“Profesorul”). Guvernul Greciei a căzut în aceeaşi lună, când, în mod similar, un bancher tehnocrat neales la urne şi-a asumat conducerea. Şi Guvernul României a căzut la începutul lunii februarie, după ce premierul şi-a prezentat demisia, invocând necesitatea de a dezamorsa tensiunile politice şi sociale, după o nouă rundă de reduceri de austeritate.
