În prag de iarnă, apar din ce în ce mai multe probleme în aprovizionarea cu energie a populaţiei şi firmelor, iar furnizorii anunţă probleme şi în livrările de gaze. Sistemul energetic naţional (SEN), considerat, până nu demult, ultima „perlă” a României, începe „să dea rateuri” din ce în ce mai des! Şi toate acestea dintr-un singur motiv: lipsa investiţiilor! Practic, toată lumea se plânge, dar, până acum, nimeni n-a făcut nimic: nici autorităţile, nici companiile! Asistăm la o „Mioriţă energetică”, care, din păcate, s-ar putea „să nască monştri”: n-ar fi de mirare ca, în perioadele geroase, să îngheţăm de frig în case şi pe întuneric!
Anul trecut, la fel ca şi anul acesta, Transelectrica s-a confruntat cu numeroase probleme: judeţe întregi, precum Tulcea, Argeş, Vâlcea, Mehedinţi au rămas fără energie, ba s-a oprit şi centrala de la Cernavodă, tot din cauza avariilor de la transportatorul naţional de electricitate. Recent, jumătate din Bucureşti a rămas în întuneric. Motivul: chiar dacă Transelectrica a investit în mari proiecte, a neglijat întreţinerea şi mentenanţa propriilor echipamente (staţii şi linii de înaltă tensiune). Iar acum se văd „rezultatele”. Întreţinerea şi mentenanţa sunt precum ITP-ul la autoturisme: dacă nu-l faci o dată, nu-l faci de două ori, la un moment dat „rămâi cu maşina în drum”! Exact aşa se întâmplă la Transelectrica: „cad” echipamentele „când ţi-e lumea mai dragă”!
La celălalt mare transportator, dar de gaze naturale, Transgaz, lucrurile nu stau deloc mai bine! Ba, chiar, am putea spune că stau mai rău! Dacă Transelectrica poate spune exact, în fiecare moment, „de unde vine, unde se duce şi în ce loc de află fiecare electron” şi echilibrează sistemul energetic naţional, Transgaz aproape că n-are habar ce se întâmplă cu gazele! Îi lipsesc o mulţime de echipamente de măsurare, un sistem SCADA performant, un punct virtual de tranzacţionare (PVT) etc. Sistemul de transport al gazelor este aproape de „harababură”! Pare că toată compania s-a concentrat pe proiectul BRUA (interconectorul Bulgaria – România – Ungaria – Austria) şi „a uitat” de restul conductelor!
În ceea ce priveşte distribuitorii de energie electrică şi gaze naturale, toate companiile din domeniu sunt private, unele cu acţionar majoritar străin, altele cu mai mulţi acţionari, dar în care nu mai este statul român cel care să deţină pachetul majoritar. Nici aici lucrurile nu stau mai bine! Primele privatizări au avut loc în anul 2005. Potrivit Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul (ANRE), stâlpii, liniile şi staţiile de distribuţie, în proporţie covârşitoare (peste trei sferturi!) sunt montate înainte de anul 2000.
În plus, dimensionarea echipamentelor este anacronică. De exemplu, existau staţii de transformare în preajma marilor uzine, precum IMGB, în Bucureşti. Acum, IMGB nu mai produce nici la jumătate! Cu toate acestea, staţia de transformare este „bine, mersi” la locul ei. În schimb, faţă de anii dinaninte de 1990, a crescut enorm consumul populaţiei. Nu s-a întâmplat mai nimic pentru ca staţiile de transformare şi liniile energetice în zonele care deservesc populaţia să aibă o capacitate mai mare! Din toate aceste cauze, întreruperile de curent sunt destul de dese şi destul de lungi în România! Oricum, mult mai dese şi mai lungi faţă de cele ce se petrec în ţările de origine ale acţionarilor majoritari ai companiilor de distribuţie.
Probleme şi la producătorii de energie
La producătorii de energie electrică, lucrurile sunt şi mai complicate! Pe de o parte, sunt producătorii privaţi, în special cei din surse regenerabile, care au ajuns la o capacitate instalată de aproape 4.800 MW, iar pe de altă parte sunt cei ce folosesc combustibil clasic, cum este centrala OMV Petrom de la Brazi. „Regenerabilii” au probleme pentru că nu-şi pot recupera investiţiile, iar OMV Petrom are probleme pentru că centrala este cam mare, iar transformatoarele care o deservesc şi care aparţin centralei nu sunt deloc fiabile! Până acum, centrala mai mult a stat decât a funcţionat!
În ceea ce priveşte producătorii de stat, lucrurile se întâmplă cam ca la Transelectrica şi Transgaz: întreţinere şi mentenanţă mai deloc! De exemplu, Hidroelectrica, ani de zile a neglijat aceste aspecte ale activităţii. Hidroserv, compania care ar trebui să facă întreţinerea şi mentenaţa pentru hidrocentrale, este în insolvenţă, cu şanse din ce în ce mai mici să fie salvată de la faliment. Motivul: lipsa comenzilor de la Hidroelectrica. De la intrarea Hidroelectrica în insolvenţă, în anul 2012, până la începutul acestui an, sumele cheltuite pe întreţinere şi mentenanţă au scăzut constant. Ceea ce ne-a „nedumerit” a fost un comunicat de presă al fostului administrator judiciar al Hidroelectrica, Remus Borza, acum deputat independent, care acuză tocmai lipsa cheltuielilor cu întreţinerea şi mentenanţa! Adevărat, acuzele se îndreaptă către Transelectrica! „Cauza acestor disfuncționalități (n.r. – penele de curent apărute ca urmare a problemelor de la Transelectrica) o reprezintă lipsa investițiilor în întreținerea și modernizarea stațiilor de transformare sau a instalațiilor de distribuție și transport”!
Din punctul nostru de vedere, pentru lipsa investiţiilor în mentenanţă şi întreţinere la companiile de stat cel mai probabil motiv îl reprezintă OUG 109/2011 privind guvernanţa corporatistă! Actul normativ în sine este unul benefic. Aplicarea lui, însă, a fost foarte „dubioasă”. Energia electrică are o particularitată faţă de toate celelalte mărfuri: nu poate fi stocată! Nu poate fi condusă o companie energetică ca şi cum ai conduce o fabrică de şuruburi sau o librărie! Cu toate acestea, conducerile companiilor au fost „înţesate” de contabili, avocaţi, silvicultori etc. Este, evident, nevoie şi de aceştia, dar ar trebui ca în consiliile de administraţie/supraveghere ale companiilor energetice să fie şi energeticieni! La noi, „îi cauţi cu lumânare”! Mai mult, contractele de mandat ale persoanelor din conducerea companiilor prevedeau că acestea pot încasa bonusuri frumoase dacă aveau profituri mari. În schimb, nu menţionau mai nimic în legătură cu investiţiile, cu întreţinerea şi mentenanţa! Urmarea: ca să-şi crească bonusurile, în lipsa unei pregătiri de specialitate (care le-ar fi arătat consecinţele asupra companiilor dacă nu fac investiţii), conducerile n-au mai făcut mentenanţă şi întreţinere! Iar urmările le vedem acum!
Legislaţia împiedică investiţiile
Pe de altă parte, nici legislaţia nu este una care să promoveze investiţiile! În prezent, cu o singură excepţie, termocentrala Romgaz de la Iernut, nicio companie de stat nu investeşte în generarea de energie. De câţiva ani, nici companiile private nu mai investesc. Motivul: companiile nu pot face împrumuturi pentru dezvoltare, pentru că nu au contracte de vânzare a energiei pe mai mulţi ani cu care să garanteze creditul. În primul rând, legea românească interzice contractele angro directe, ci le permite doar pe bursa Opcom.
Pe de o parte, producătorii nu pot face contracte pe Opcom pe termen mai lung de un an din cauza celebrului Ordin 78/2014 al ANRE, care permite tranzacţii doar cu cantităţi şi preţuri fixe! Niciun producător, dar niciun furnizor sau consumator nu îşi poate permite astfel de contracte, cu cantităţi şi preţuri fixe, pe o perioadă, de exemplu de 5 ani! Un producător are exemplul OMV Petrom, a cărui centrală mai mult a stat, dar compania a trebuit să-şi onoreze contractele de livrare de energie şi atunci a trebuit să cumpere energie, la preţuri mult mai mari, ceea ce le-a indus pierderi foarte mari. Acelaşi lucru de întâmplă şi cu producătorii din surse regenerabile: chiar dacă toată lumea este conştientă că eolienele şi fotovoltaicele nu pot produce electricitate decât atunci când bate vântul şi e soarele sus pe cer, de vândut trebuie să vândă cantităţi fixe, pe orice interval orar. Noaptea şi când nu bate vântul, trebuie să cumpere energie pentru a-şi onora contractele! Nici consumatorii nu sunt „mai fericiţi” să cumpere cantităţi fixe în orice interval orar! Multe companii lucrează 8 ore pe zi şi nu au nevoie de energie decât în această perioadă, iar problema trebuie reglată de către furnizori. Pe de altă parte, marii consumatori, care consumă energie zi şi noapte, nu-şi pot permite cantităţi fixe pe o perioadă de 5 ani, măcar pentru că fac investiţii în creşterea eficienţei energetice, adică în diminuarea consumurilor. De exemplu, după Alro (cel mai mare consumator intern de energie), şi ArcelorMittal Galaţi opreşte producţia la oţelărie, pentru investiţii, în special în reducerea consumurilor. Cum ar putea să achiziţioneze cantităţi fixe de energie timp de 5 ani?!
În ceea ce priveşte preţurile fixe, un producător, un furnizor sau un consumator nu poate avea o politică atât de riscantă! Preţurile sunt extrem de volatile. De exemplu, dacă preţul mediu ponderat pe Piaţa Contractelor Bilaterale de pe Opcom a fost, în anul 2016, de 156,54 lei/MWh. Potrivit Opcom, acelaşi preţ mediu, pe aceeaşi piaţă, a fost în luna august 2017 de 257,12 lei/MWh, iar în septembrie – de 201,30 lei/MWh! Un contract cu preţ fix induce pierderi enorme fie producătorului, fie furnizorului sau consumatorului!
Pe de altă parte, chiar dacă un investitor ar vrea să construiască o centrală nouă şi să vândă energia în avans, ca să-şi poată garanta împrumutul, chiar şi pe o perioadă de 5 ani, la cantităţi şi preţuri fixe, nu poate! Potrivit reglementărilor în vigoare, pot tranzacţiona pe Opcom doar „titulari de licenţă de exploatare comercială a capacităţilor de producere a energiei electrice” emise de ANRE. Astfel, doar după ce construieşte termocentrala, hidrocentrala etc. un investitor poate vinde energie pe bursă!
Practic, legislaţia internă nu permite dezvoltarea de noi proiecte de generare a energiei electrice! Şi asta în condiţiile în care toată lumea este de acord că, în prezent, „mergem pe sârmă” cu producţia de energie! Deşi, pe hârtie, există o capacitate instalată de aproximativ 22.000 MW, în realitate sunt utilizabili doar circa 14.000 MW. Din această capacitate, aproape 4.500 MW sunt reprezentaţi de eoliene şi fotovoltaice, ce au o producţie fluctuantă, pe care nu te poţi baza. Astfel, rămân 9.500 MW instalaţi în termocentrale, hidrocentrale şi la Cernavodă. Ce se întâmplă iarna, când sunt geruri năpraznice, când nu bate vântul, nici soarele nu ajută, iar consumul intern depăşeşte 9.500 MWh?! Dacă avem de unde, importăm. Dar la ce preţuri?! Dar dacă nu avem nici de unde importa? Stăm în întuneric?! Iar Strategia Energetică a României prevede lucruri şi mai îngrozitoare: până în anul 2030, ar trebui închise în centrale clasice capacităţi totale de aproximativ 4.200 MWh! Adică rămânem cu mai nimic dacă nu se fac urgent investiţii!
„Ciudăţenii” pe piaţa gazelor naturale
Nici pe piaţa gazelor naturale lucrurile nu stau mai bine! Până la 1 aprilie, producătorii interni erau obligaţi să furnizeze cu prioritate gaze naturale populaţiei. Pentru că Bruxellesul a considerat că această obligaţie împiedică exportul, adică libera circulaţie a mărfurilor (una dintre cele mai importante principii de funcţionare a Uniunii Europene), s-a hotărât ca obligaţia de a furniza gaze continuu populaţiei „să treacă” la furnizori. Mai mult, preţul gazelor la producători s-a liberalizat, dar nu şi cel cu care furnizorii vând către populaţie. În plus, în condiţii de criză (de exemplu, ger năprasnic în România, dar şi în Rusia, adică nu se pot face importuri, iar consumul intern creşte), unii consumatori industriali trebuie opriţi. Dar, un consumator industrial (de exemplu, Oltchim) va înregistra pierderi, pentru că nu-şi poate realiza producţia, dacă este întrerupt. Şi cine plăteşte pierderile?! În aceste condiţii, niciun furnizor nu va dori să întrerupă pe nimeni! Şi atunci, cum va avea populaţia suficient gaz?
În principiu, toate aceste probleme pornesc tot de la lipsa investiţiilor! Pe de o parte, nu s-a mai investit aproape nimic în creşterea capacităţilor de înmagazinare a gazelor naturale, astfel încât, chiar şi în cele mai friguroase zile din an, să nu mai apelăm la importuri, ci la depozitele interne. În al doilea rând, deşi Bruxellesul şi-a stabilit ca prioritate diversificarea surselor şi rutelor de import de gaze, nu a făcut nimic în acest sens! Tot ruşii au investit şi au reuşit să construiască un gazoduct care ajunge în Germania prin Marea Baltică, ocolind Ucraina (teritoriu tradiţional, prin care trec conductele de export al gazului rusesc).
Şi, ca şi când toate acestea n-ar fi de ajuns, nici preţurile la energie electrică şi gaze naturale nu sunt „prietenoase” cu românii! La gaze naturale, de la 60 lei/MWh la 31 martie 2017, preţurile au ajuns la aproximativ 90 lei/MWh, cu tendinţă de creştere. La energie electrică, lucrurile sunt şi mai grave! Pe piaţa spot (PZU – Piaţa pentru Ziua Următoare), preţurile medii în ianuarie 2017 au fost cu peste 83% mai mari faţă de luna ianuarie 2016. În luna august 2017, preţurile medii pe PZU au crescut cu 85% faţă de august 2016. Nici astăzi nu este mai bine: cel mai mare preţ pe PZU, în ziua de vineri, 3 noiembrie 2017, a fost de 580 lei/MWh. În ziua corespunzătoare a anului trecut (4 noiembrie 2016), cel mai mare preţ atins într-un interval orar a ajuns la numai 257,81 lei/MWh, adică mai puţin de jumătate!
În prezent, Parlamentul a înfiinţat o Comisie de anchetă, care trebuie să răspundă la întrebarea de ce preţurile în România au crescut atât de mult. Sigur, răspunsul este simplu: din cauza cererii şi a ofertei. Dar, Comisia va trebui să răspundă şi cine şi cum au influenţat cererea, precum şi oferta!
Opinia noastră este că principalul „vinovat” este reprezentat de ofertă! Iar oferta este precară, atât la gaze naturale, cât şi la energie electrică, pentru că nu s-au făcut investiţii! Şi pentru că nu s-au făcut investiţii, fie pentru că n-au vrut conducerile companiilor de stat, fie pentru că n-au putut din cauza legislaţiei nici companiile de stat, nici cele private, încep să se vadă „rezultatele”: românii riscă să moară de frig în case, dar şi pe întuneric!
