Liberalizare doar împreună cu eficienţă energetică

Una dintre cele mai dezbătute probleme dintre reprezentanţii autorităţilor române şi cei ai Fondului Monetar Internaţionale (FMI), Comisiei Europene (CE) şi Băncii Mondiale (BM) a fost cea referitoare la liberalizarea pieţei interne a gazelor naturale şi energiei electrice. Liberalizarea “se traduce” în România prin majorarea preţurilor, o soluţie îmbrăţişată de marile concerne internaţionale prezente pe piaţa autohtonă, dar respinsă categoric de firmele româneşti, cât şi de către populaţie. Statul ar trebui să încurajeze consumurile mici de resurse, inclusiv energetice, odată cu liberalizarea pieţelor, pentru ca facturile să nu influenţeze competitivitatea produselor româneşti.

Piaţa gazelor şi electricităţii din România continuă să dea bătăi de cap autorităţilor române, dar şi reprezentanţilor instituţiilor financiare internaţionale. În prezent, în România, atât firmele, cât şi populaţia plătesc unele dintre cele mai mici preţuri din Europa la energie electrică şi gaze naturale.

Problemele sunt mai multe şi suficient de variate. Cea mai importantă se referă la liberalizarea preţurilor, mai ales pe piaţa unică, a Uniunii Europene. Mai exact, Bruxelless-ul nu este interesat cât plăteşte românul acasă, pe curent şi gaze. Din partea Uniunii Europene, ar putea să nu plătească deloc, dacă autorităţile au bani să subvenţioneze toată populaţia!

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu agenţii economici. Ca exemplu, presupunem că o firmă românească produce şuruburi, iar Guvernul obligă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) să-i aprobe un preţ foarte mic la energia electrică, mai mic decât în oricare alt stat european. Şi în alte state membre UE sunt producători de şuruburi care nu primesc un preţ preferenţial la electricitate. În acest fel, şuruburile produse în România vor fi mai ieftine decât cele produse în alte ţări, iar consumatorii europeni vor cumpăra şuruburi româneşti, celelalte nu se vor mai vinde, iar firmele producătoare vor da faliment. Aceasta înseamnă probleme pentru aceste ţări, de la venituri mai mici la buget, până la creşterea numărului şomerilor. De remarcat, dacă la o fabrică de şuruburi se poate întâmpla aşa ceva, la un combinat, care consumă cantităţi imense de electricitate sau gaze naturale, lucrurile sunt mult amplificate!

De aceea UE nu acceptă astfel de practici. Altfel spus, UE nu acceptă o creştere nejustificată, artificială a competitivităţii produselor, ci numai cea care are la bază o creştere a productivităţii, a avansului tehnologic, a utilizării eficiente a resurselor.

Astfel, toţi producătorii de pe piaţa unică europeană trebuie să beneficieze de aceleaşi condiţii, pentru producerea aceloraşi bunuri. Piaţa trebuie să se bazeze pe aceleaşi reguli, pe cerere şi ofertă, nu pe intervenţia statului. Liberalizarea înseamnă tocmai acest lucru: preţul să fie dat de “jocul” dintre cerere şi ofertă.

Ceea ce nu prea se întâmplă pe pieţele de energie şi gaze naturale din România.

Pieţele de energie şi gaze româneşti

În privinţa electricităţii, lucrurile stau ceva mai bine: există cerere, există ofertă, există o piaţă, există chiar şi o bursă, care funcţionează în special pentru piaţa spot. Problemele apar pentru că producătorii de energie sunt împărţiţi în funcţie de combustibilul utilizat (cărbune, gaze, apă, nuclear), dar şi pentru că grupurile energetice sunt vechi. Astfel, energia produsă pe bază de cărbune este mai scumpă decât cea produsă în hidrocentrale sau în centrala nucleară de la Cernavodă. Cine reuşeşte “să pună mâna” pe energia hidro, cea mai ieftină, are, din start, un avantaj competitiv faţă de partenerii de pe piaţă. De aceea au apărut rumori privind corectitudinea încheierii unor contracte directe de energie hidro, precum şi sintagma “băieţii deştepţi din energie”.

În privinţa gazelor naturale, lucrurile sunt ceva mai complicate, împărţite pe trei paliere. De remarcat, în România există două tipuri de preţuri la gaze: liber (negociat de furnizori şi consumatorii industriali) şi reglementat (de către ANRE, în principiu pentru consumatorii casnici, spitale, şcoli, grădiniţe etc).

România produce aproximativ 70 – 80% din cantitatea de gaze utilizată, restul de 20 – 30 de procente fiind importate de la ruşi (prin intermediari). ANRE stabileşte, lunar, “coşul” intern/import de gaze. Conform Legii Gazelor, toţi consumatorii, casnici sau industriali, au dreptul la aceeaşi structură a gazelor import/intern. ANRE trebuie să recunoască în preţul final pentru piaţa reglemenatată costurile furnizorilor.

Pentru că nu există o bursă internaţională pentru gaze, preţul acestora îl urmăreşte pe cel al petrolului, cu un decalaj de 6 – 9 luni. Astfel, preţul de import al gazelor fluctuează după cum fluctuează barilul de ţiţei. Totuşi, ANRE n-a mai recunoscut de la mijlocul anului 2009 costurile cu importurile făcute de furnizori, deşi preţul gazului rusesc adus în România a crescut de la aproximativ 275 dolari/1000 metri cubi, la circa 420 dolari/1000 mc, după cum şi preţul ţiţeiului a crescut de la circa 40 dolari/baril, la aproximativ 115 dolari/baril. De altfel, marii furnizori (E.ON, care deţine fosta Distrigaz Nord, şi GDF Suez, care deţine fosta Distrigaz Sud) au anunţat pierderi de circa 200 milioane euro pentru că ANRE nu a recunoscut costurile cu importurile în preţul final. Liberalizare înseamnă ca furnizorii să nu mai fie nevoiţi să ceară acordul ANRE pentru recunoaşterea în costuri a preţurilor de import, ci să le transfere direct în factura consumatorilor.

Un al doilea palier îl reprezintă preţul gazelor din producţia internă, realizată în proporţii aproximativ egale de către Romgaz (companie controlată de statul român) şi Petrom (companie controlată de OMV Austria). ANRE recomandă un preţ al gazelor din producţia internă. De la începutul anului 2008, ANRE păstrează aceeaşi recomadare, de 495 lei/1000 mc (circa 175 dolari/1000 mc). Liberalizarea pieţei gazelor înseamnă ca ANRE să nu mai recomande niciun preţ, iar Petrom şi Romgaz să vândă în funcţie de preţul obţinut în urma cererii şi ofertei, ceea ce, cel mai probabil, va aduce preţul gazelor din producţia internă comparabil cu cel din import.

În fine, al treilea pailer îl reprezintă piaţa reglementată. Deşi piaţa s-a deschis 100% din 2007 (ceea ce înseamnă că oricine, firmă sau consumator casnic, poate negocia şi cumpăra gaze de oriunde), în practică nu se întâmplă aşa. Un consumator industrial poate oricând, dacă nu-i mai convine preţul negociat, să ceară furnizorului să treacă pe preţ reglementat (în practică, mai mic decât cel negociat). Liberalizarea pieţei înseamnă excluderea unor astfel de practici.

“Coş” diferit la gaze pentru populaţie şi industrie

Astfel, liberalizarea pieţei gazelor naturale în România înseamnă o creştere aproape exponenţială a preţului final plătit de consumatori, din mai multe motive: recuperarea pierderilor de 200 milioane de euro ale furnizorilor, creşterea preţului gazelor de import (care ar putea ajunge, în acest an, la 500 dolari/1000 mc), creşterea ponderii acestora în coşul de consum, majorarea preţului gazelor din producţia internă, până la un nivel comparabil cu cel de import.

Preţurile la gaze vor fi liberalizate în etape, până în 2013 în cazul companiilor, şi din 2013 în 2015, în cazul populaţiei, a declarat şeful misiunii FMI de evaluare, Jeffrey Franks. „Decizia a fost ca preţurile să fie ajustate în timp, într-o primă fază pentru companii şi mai târziu pentru consumatorii casnici. Pentru companii, decizia a fost ca ajustarea să se producă gradual, până în 2013, iar pentru cei casnici, ulterior, până în 2015”, a spus Franks.

De altfel, de ani de zile E.ON, GDF Suez şi Petrom cer insistent aceste majorări de preţuri.

În plus, într-un document al ANRE citat de Mediafax se arată că cererea distribuitorilor şi furnizorilor de gaze naturale privind majorarea tarifelor reglementate este justificată de creşterea preţului de import şi a utilizării gazelor din depozite pentru o serie de consumatori industriali.

Pe de altă parte, preşedintele ANRE, Dan Plaveti, declara, conform Agerpres, că Autoritatea analizează posibilitatea modificării modalităţii de calcul pentru stabilirea preţului gazelor naturale prin utilizarea a două formule de Cost Unitar al Gazelor (CUG), una pentru consumatorii casnici şi una pentru consumatorii industriali. ”Această metodă de calcul va duce la un preţ final diferit pentru consumatorii casnici şi consumatorii industriali”, a afirmat Plaveti.

Altfel spus, se analizează posibilitatea ca pentru agenţii economici să se utilizeze o anumită structură intern/import şi cu totul alta pentru consumatorii casnici. Practic, se discută ca populaţia să fie aprovizionată numai cu gaze din producţia internă, încă mai ieftine decât cele din import. Cum Legea Gazelor interzice o asemenea practică, este necesară modificarea acesteia, cel mai probabil prin Ordonanţă dată de Guvern.

“Dacă pentru economie trebuie avut în vedere un calendar accelerat, pentru populaţie nu este posibil un astfel de calendar. Dacă economia trebuie să stea în competiţie, populaţia nu poate sta în competiţie, datorită salariilor mult mai mici faţă de ţările din zona euro. Trebuie să privim liberalizarea pe două paliere: economie şi populaţie”, declara, recent, şi preşedintele Traian Băsescu.

Eficienţa energetică în România    

Astfel, dacă pentru populaţie creşterea preţului la gazele naturale va avea loc ceva mai lent (până în 2015), pentru agenţii economici majorarea va avea loc mult mai repede.

Problemele companiilor abia acum încep, dar se vor propaga în toată economia.

Fie că recunoaştem, fie că nu, o mulţime de companii româneşti au avut parte de un “tratament preferenţial” în ceea ce priveşte preţul surselor energetice: gaze mai ieftine, electricitate mai ieftină, cărbune subvenţionat. În decurs de 20 de ani, suficient de puţine companii s-au modernizat şi retehnologizat, astfel încât să-şi reducă cheltuielile cu sursele energetice.

De altfel, în cel mai recent document, “Planul naţional de acţiune în domeniul eficienţei energetice 2007 – 2010” se arată că, în anul 2004, intensitatea energetică în România avea valoarea de 0,358 tone echivalent petrol (tep)/1000 euro, comparativ cu 0,109 tep/1000 euro medie UE25 în anul 2004.

Într-un raport al Comisiei Naţionale de Prognoză se arăta că, în 2007, intensitatea energetică a fost de 0,280 tep/1.000 euro, în preţuri constante, care au ca reper nivelul PIB din 2005, dar că va scădea treptat, până la 0,202 tep/1.000 euro în 2013. Adică aproximativ dublu faţă de media UE 25 din 2004! Iar europenii nu stau pe loc în privinţa creşterii eficienţei energetice.

Ce înseamnă acest lucru? Că românii, ca să producă aceleaşi bunuri ca şi europenii, cheltuie mult mai multă energie. Iar dacă se scumpeşte energia, produsele fabricate în ţară vor fi mai scumpe decât cele produse în Europa. De remarcat, peste 75% din exporturile româneşti sunt reprezentate de maşini şi echipamente de transport şi de alte produse manufacturate, iar 6% – de produse chimice şi conexe. Ceea ce înseamnă că, o dată cu scumpirea energiei electrice şi a gazelor naturale, multe dintre produse nu vor mai fi competitive şi nu vor mai putea fi exportate.

Astfel, principalul “motor” al ieşirii României din recesiune, exportul, va avea de suferit. Nu este imposibil şi ca multe firme să dea faliment, cu toate consecinţele ce decurg de aici, de la scăderea veniturilor la bugetele statului (din impozitele pe profit, pe salarii etc), până la creşterea şomajului. Evident, nici creşterea economică scontată, de cel puţin 1,5% nu va mai avea loc!

O altă consecinţă o va reprezenta creşterea inflaţiei. Chiar dacă preţul gazelor naturale pentru populaţie nu va creşte, influenţele în inflaţie vor fi mari. “Unitatea de măsură” a inflaţiei este indicele preţurilor de consum (IPC). Printre altele, în IPC sunt incluse produsele de morărit şi panificaţie, energia electrică, termică, îmbrăcămintea, restaurantele, cafenelele şi cantinele, unele cu ponderi mai mari, altele cu ponderi mai mici. Cert este că toate acestea utilizează gazele naturale în producţie. Astfel, o dată cu creşterea preţului la gaze pentru agenţii economici, se va scumpi pâinea, energia electrică, cea termică (în plus faţă de scumpirea cauzată de eliminarea subvenţiilor), îmbrăcămintea, restaurantele, cafenelele şi cantinele. Ceea ce înseamnă şi că Banca Naţională va avea o problemă în plus cu ţintirea inflaţiei. Dacă, la ultimul raport asupra inflaţiei, guvernatorul Mugur Isărescu anunţa că prognoza de inflaţie a BNR a crescut, pentru sfârşitul anului, de la 3,6%, la 5,1%, prin creşterea preţului la gaze naturale şi energie electrică şi termică inflaţia va depăşi, cel mai probabil, şi 6%!

Astfel, cea mai bună soluţie ar fi ca autorităţile să iniţieze un amplu program de susţinere a investiţiilor în vederea îmbunătăţirii eficienţei energetice, de reducere a intensităţii energetice. Mai ales că, în această privinţă, există şi surse financiare de la comunitatea europeană. În acest fel, indiferent cât s-ar scumpi resursele, preţul produselor finale nu va mai fi atât de afectat de majorarea tarifelor la energie electrică şi gaze naturale!