România ar trebui să adere la Mecanismul Ratelor de Schimb II (ERM II) pentru a adopta euro în intervalul 2017 – 2020, potrivit studiului “Rata de schimb de echilibru şi factorii săi – cazul României” lansat de Comisia Naţională de Prognoză (CNP). Astfel, este pentru prima dată când specialiştii arată, “negru pe alb”, că termenul de aderare la zona euro, anul 2015, este irealizabil.
„În 2018 – 2020 vom putea înjumătăţi viteza de evoluţie a deficitului de cont curent. La paritatea puterii de cumpărare, serviciile sunt aliniate doar într-o proporţie de o treime cu preţurile din zona euro, iar în jurul anului 2020 vom fi la 50% din nivelul zonei euro pentru servicii”, se arată în documentul al cărui coordonator este Lucian Anghel, preşedintele Bursei de Valori Bucureşti.
Potrivit acestuia, chiar dacă România a beneficiat de flexibilitatea cursului de schimb pentru a atenua impactul unor şocuri, precum cel asociat recesiunii globale, pe termen mediu şi lung, factorii care ţin de competitivitatea non-preţ sunt cei care determină performanţa exporturilor.
Astfel, este pentru prima dată când, într-un studiu, se arată că termenul 2015 de adoptare a monedei unice europene este nerealist. Reamintim, România şi-a impus ca ţintă adoptarea euro în anul 2015.
Reamintim, pentru aderarea la zona euro, o ţară candidată trebuie să îndeplinească anumiţi parametrii, mai cunoscuţi sub denumirea de “criteriile de convergenţă nominală de la Maastricht”. Acestea se referă la un deficit bugetar sub 3% din PIB, o datorie publică sub 60% din PIB, rate ale dobânzilor pe termen lung sub 2 puncte procentuale peste media celor mai performanţi 3 membri UE şi o rată a inflaţiei de maxim 1,5% peste media celor mai performanţi 3 membri UE. Cu minim doi ani înainte de a adera la euro, o ţară trebuie să participe la Mecanismul Ratelor de Schimb II (European Exchange Rate Mecanism II – ERM II). Acesta este un aranjment pentru cursul de schimb, în care o monedă are o paritate centrală faţă de euro, iar cursul de schimb nu poate fluctua faţă de această paritate cu mai mult de 15%, în sus sau în jos.
Astfel, dacă România ar adera la euro pe 31 decembrie 2015 (ultima dată posibilă în anul 2015) ar trebui să intre în ERM II cel mai târziu în cursul anului 2013.
Voalat, toată lumea anunţa că nu aderăm la euro
Totuşi, chiar de anul trecut, părea puţin probabil ca România să adopte euro în anul 2015. Chiar şi preşedintele Traian Băsescu se declara sceptic în privinţa adoptării monedei unice europene. “Este clar că nu sunt suficiente criteriile de la Maastricht pentru a fi stabil şi sigur în interiorul euro-zonei. Va trebui să facem o analiză realistă, ce termen de aderare ne propunem, dacă am înţeles foarte bine că, fără o dezvoltare durabilă, România nu numai că se periclitează pe ea însăşi, dar, fiind în interiorul UE, periclitează şi stabilitatea întregii zone euro (n.r. – vezi cazul Greciei). Nu am un răspuns legat de dată, nu îmi permit ca, fără o analiză, să modific obiectivul oficial anunţat, dar am convingerea că zona euro nu mai suportă state neperformante economic, iar România nu este la nivelul de performanţă şi nu putem anticipa că va avea până în 2015 nivelul de performanţă care să o facă un solid pilon economic în interiorul euro-zonei”, declara Traian Băsescu în cadrul unei conferinţe de presă din februarie 2011.
De altfel, nici premierul Victor Ponta nu este mai optimist. El a declarat, la Bruxelles, că România trebuie să facă eforturi să intre în zona euro, dar că, în mod cert, nu va face acest pas înainte de a fi pregătită.
Întrebat dacă intenţionează să amendeze hotărârea Cabinetului Boc, care prevede că România va adera la euro în 2015, Victor Ponta a răspuns: „O să facem o analiză împreună cu Banca Naţională şi o să vedem dacă acest termen mai este un termen realist. Până atunci, acesta este termenul oficial. Eu consider că România trebuie să facă eforturi să intre în zona euro. Când se va întâmpla lucru astă? Nu înainte de a fi pregătiţi”, a spus premierul, conform Agerpres. „Este o strategie de convergenţă stabilită de Ministerul de Finanţe împreună cu Banca Naţională şi încercăm să respectăm toate aceste criterii de convergenţă, dar nu doar cele nominale, ci, dacă putem, şi cele reale. Ori, acolo diferenţa este încă foarte mare”, a adăugat Victor Ponta.
Slabe şanse la criterii
Altfel spus, pe lângă criteriile de convergenţă nominală, România ar trebui să atingă şi unele criterii de convergenţă reală. Tratatul de la Maastricht nu menţionează criterii explicite privind convergenţa reală, dar aceasta poate fi urmărită, conform viceguvernatorului BNR, Cristian Popa, într-o prezentare de acum câţiva ani, prin nivelul PIB/locuitor, structura ramurilor economiei naţionale etc. Astfel, în 2008, PIB/locuitor, calculat prin paritatea puterii de cumpărare standard, era în România 43,3% faţă de media UE 25. Ponderea agriculturii în VAB (valoarea adăugată brută) era în România de 7,2% (faţă de 1,8% media în UE 25), a industriei – 25,6% (faţă de 19,9%), iar a serviciilor – de 55,4% (faţă de 71,9%).
În 2011, România a avut un PIB/locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare standard (PPS) mai mic cu 50% faţă de media din Uniunea Europeană, potrivit unei estimări publicate pe 13 decembrie 2012 de către Oficiului European de Statistică (Eurostat). Valoarea Produsului Intern Brut pe locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare standard (PPS) în România s-a situat la 49% din media Uniunii Europene, în creştere cu două procente faţă de 2010. România ocupă în continuare penultimul loc în UE, înaintea Bulgariei, unde valoarea PIB/locuitor exprimat în PPS a fost la 46% din media UE. Comparativ, în 2009, PIB/locuitor exprimat la paritatea puterii de cumpărare standard (PPS) în România s-a situat la 47% din media UE, iar în Bulgaria la 44% din media UE.
Pe de altă parte, nici la criteriile obligatorii, cele nominale, România nu stă extraordinar. Raportul de convergenţă al Băncii Centrale Europene (BCE) arată că România şi celelalte şapte ţări aspirante la aderarea la zona euro nu îndeplinesc toate criteriile economice şi juridice necesare.
Adică nici inflaţia nu a fost în parametrii criteriilor de la Maastricht, nici deficitul bugetar (România constituind obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existenţa unui deficit excesiv).
”Cadrul juridic nu este pe deplin compatibil cu toate cerinţele privind adoptarea euro prevăzute în Tratate şi în statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al BCE în niciuna dintre cele opt ţări analizate (n.r. – printre care şi România). În toate aceste state se menţin incompatibilităţi cu privire la independenţa băncii centrale. În special, acestea se referă la independenţa instituţională, personală şi financiară a băncilor centrale. În plus, în toate ţările analizate, cu excepţia Lituaniei, există incompatibilităţi cu privire la interdicţia de finanţare monetară, precum şi la integrarea juridică a băncilor centrale respective în Eurosistem”, mai arată raportul BCE.
În plus, din 2009 România a intrat în criză şi încă “se zbate” să iasă.
Convergenţă aproape imposibilă
“Reducerea PIB potenţial, de la aproximativ 5% înainte de anul 2008, la circa 2% în prezent, face aproape imposibilă convergenţa României la standardele zonei euro şi deschide discuţia despre găsirea rapidă a unor noi motoare de creştere“, se arată în studiul “Rata de schimb de echilibru şi factorii săi – cazul României”, coordonat de Lucian Anghel şi lansat de Comisia Naţională de Prognoză (CNP).
Deficitul de cont curent de 5-6 miliarde de euro anual, generat, în special, de un deficit comercial cronic de 7-8 miliarde de euro anual, este o problemă a României, care s-ar putea intensifica în anii următori, în condiţiile în care finanţarea externă va fi din ce în ce mai greu de obţinut şi probabil mai scumpă, se arată în studiu.
Potrivit acestuia, sporul natural negativ al populaţiei, manifestat constant din anul 1992 până în prezent, şi care va continua, capacitatea relativ redusă a sectorului bancar de a finanţa economia reală în contextul noilor cerinţe de capital Basel III şi procesul de consolidare fiscală din sectorul public limitează contribuţia forţei de muncă şi respectiv a capitalului pentru susţinerea PIB potenţial în viitor.
“Astfel, stimularea productivităţii totale a factorilor poate deveni un element determinant în creşterea nivelului PIB potenţial şi îmbunătăţirea calitativă a creşterii economice. Politicile publice în domeniu trebuie orientate în direcţia obiectivelor Strategiei Europa 2020 privind o creştere economică inteligentă, sustenabilă şi cu efecte benefice asupra unor categorii cât mai largi ale populaţiei. Diverse estimări arată că fondurile europene structurale au o capacitate mai bună de stimulare a productivităţii totale a factorilor decât investiţiile publice din resurse naţionale sau investiţiile străine directe în sectoare non-tradable (comerţ retail, construcţii). Orientarea excesivă a investiţiilor străine directe în sectorul rezidenţial, în comerţul retail sau în sectorul financiar înainte de anul 2008 a limitat dezvoltarea capacităţilor de producţie în sectoare orientate spre export (industria prelucrătoare, agricultură). Aceasta, la rândul său, a imprimat o anumită vulnerabilitate a României pe pieţele financiare internaţionale printr-o capacitate redusă de a contrabalansa ieşirile de capital speculativ (deleveraging-ul pe obligaţiunile de stat în lei, de exemplu) prin intrări de valută mai mari din exporturi (fluxuri comerciale) “, mai spune studiul CNP.
Potrivit acestuia, procesul laborios de selecţie a proiectelor eligibile pentru a primi finanţare europeană poate orienta investiţiile în domenii cu valoare adăugată mare, fondurile europene fiind, astfel, superioare din punct de vedere calitativ investiţiilor străine directe în non-tradable.
“În acelaşi timp, fondurile europene pot fi superioare şi din punct de vedere cantitativ investiţiilor străine directe şi pot acţiona anticiclic, într-o perioadă în care investitorii privaţi se repoziţionează şi îşi regândesc strategiile de risc la nivel global“, mai informează documentul CNP.
Flotarea benefică a cursului
Flexibilitatea cursului de schimb a permis în România o ajustare cu un cost mai mic la nivelul cererii interne, se mai arată în studiul “Rata de schimb de echilibru şi factorii săi – cazul României“.
“În perioada 2008-2009, evoluţia cursului real de schimb explică 20% din ajustarea deficitului de cont curent, în timp ce în ţările baltice absenţa politicii de curs de schimb a plasat întreaga povară a ajustării pe cererea internă, care s-a contractat dramatic şi explică 57% din procesul de ajustare în Estonia, 88% în Letonia şi 106% în Lituania. Cu toate că evoluţia cursului nominal de schimb poate servi drept absorbant de şocuri, iar deprecierea nominală, care duce şi la depreciere reală, are efecte pozitive prin prisma frânării importurilor şi încurajării exporturilor, în special în economiile mici şi deschise, cu un grad ridicat de îndatorare în valută, autorităţile monetare trebuie să ţină cont de toate canalele prin care cursul de schimb influenţează restul variabilelor macroeconomice“, se arată în document.
Potrivit acestuia, o depreciere a monedei naţionale este echivalentă cu creşterea preţurilor importurilor şi cu o creştere a ratei inflaţiei, dar şi cu creşterea valorii datoriilor denominate în valută.
“Ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu o problemă sensibilă în ceea ce priveşte structura pe valute a datoriilor private, dar şi a datoriei publice, care sunt, în cea mai mare parte, denominate în monedă străină; o depreciere a monedei naţionale poate avea efecte pozitive, prin efectul asupra exporturilor, dar are efecte negative asupra cererii agregate, prin impactul asupra acestor datorii“, mai spune studiul CNP.
CNP implementează, în calitate de beneficiar, proiectul “Îmbunătăţirea capacităţii instituţionale, de evaluare şi formulare de politici macroeconomice în domeniul convergenţei economice cu Uniunea Europeană a Comisiei Naţionale de Prognoză“, transmite Agerpres. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative 2007-2013, Axa prioritară 1, Domeniul major de intervenţie 1.1: “Îmbunătăţirea procesului de luare a deciziilor la nivel politico-administrativ“.
