Indolența, nepriceperea, reaua-credință sau poate chiar prostia ajung să ne coste mult mai mult decât fac! Orice creștere a prețurilor la energie sau resurse energetice (cărbuni, gaze, petrol) se regăsește în prețurile la orice bun sau produs, de la biletele de autobuz și roșiile din piață, până la haine, medicamente, chirii sau autoturisme. Dacă sunt evenimente pe care nu avem cum să le controlăm (precum atacul Rusiei asupra Ucrainei, care ne-a scumpit gazul, sau conflictul din Iran și blocarea strâmtorii Ormuz, care a scumpit petrolul și, în consecință, carburanții), sunt altele pe care le controlăm direct. Din păcate, autoritățile ”le controlează” atât de prost încât ajung să ne scumpească viața mai mult ca un război! Iar afirmația este valabilă nu numai pentru București, ci și pentru Bruxelles. În opinia noastră, cel mai bine ar fi ca statul (sub orice formă ar fi, de la autorități locale, la cele centrale sau europene) ar trebui ”să-și vadă de treaba lui”, nu să se bage în economie! Pentru că rezultatele, de foarte multe ori, sunt departe de a fi cele scontate! Ba chiar dimpotrivă! Se poate ajunge să crească inflația, să se scumpească mărfurile românești, să se deterioreze competitivitatea economiei naționale, ba chiar să se închidă companii, iar altele să-și mute activitatea în alte țări. Câteva exemple în acest sens se regăsesc de la legislația europeană privind decaborbonizarea, până la celebra, de-acum, lege 171/2026 privind achiziția de gaze naturale din zăcământul maritim Neptun Deep. Nu trebuie să mai mire pe nimeni dacă, în urma aplicării prevederilor acestei legi, Dacia, de exemplu, își va muta producția în Maroc! Ceea ce ar conduce nu numai la închiderea fabricii de la Mioveni, ci și a altor companii care lucrează pentru Dacia și la un șomaj de, poate, 150.000 de angajați!
Oricât am încerca să deslușim ”resortul” care a stat la baza adoptării legii 171/2026, ne este greu să înțelegem! În esență, legea spune cam așa: Rezervele Statului își vor modifica bugetul propriu pentru a cuprinde și sumele pe care le pot angaja pentru achiziția de gaze naturale din perimetrele offshore (Neptun Deep).
Reamintim, potrivit legii 256/2018 privind unele măsuri necesare pentru implementarea operațiunilor petroliere de către titularii de acorduri petroliere referitoare la perimetre petroliere offshore și onshore de adâncime, cei doi producători de gaze din Neptun Deep, Romgaz și OMV Petrom, trebuie să notifice ANRE contractele bilaterale de tranzacționare a cantităților de gaze din acest zăcământ. În plus, aceste cantități de gaze ”vor fi oferite în prealabil spre vânzare, cu prioritate, statului român, prin Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale”.
Ei bine, pentru achiziția acestor gaze din Neptun Deep are nevoie de bani Administrația Rezervelor de Stat și de aceea s-a adoptat legea 171/2026.
Ceea ce, la prima vedere, pare un lucru bun. Cel mai probabil pe principiul: ”decât să ajungă la unguri gazele românești, mai bine le cumpărăm noi”!
La o privire mai atentă, lucrurile nu mai sunt deloc atât de simple! Inițiatorii legii, parlamentarii PNL Daniel Fenechiu și Gabriela Horga, cărora li s-a alăturat, în calitate de co-inițiator, Mircea Abrudean, scriu, negru pe alb, în Expunerea de motive privind noua lege, că ”Soluția privind asigurarea finanțării ANRSPS se impune în urma exercitării dreptului prevăzut la art. 21 alin. (4) din Legea 256/2018, republicată, pentru oferta societății OMV Petrom din data de 08.05.2026, în calitate de titular de acorduri petroliere referitoare la perimetre petroliere offshore. Pentru cantitatea de gaz ofertată de OMV Petrom, de 49,9 TWh, respectiv 49.900.000 MWh, la un preț de 48,752 euro/MWh și la un curs de 5,2581 lei/euro, bugetul necesar ANRSPS pentru achiziția cantității pentru o perioadă de 7 ani este de circa 2.432.724.800 euro, respectiv 12.791.510.270 lei, fără TVA și accize”.
Ceea ce, la paritatea de astăzi, înseamnă circa 600 dolari/1000 metri cubi de gaz (sau 518 euro/1000 mc).
Reamintim, conform studiului Deloitte ”Contribuția proiectelor de explorare și producție a hidrocarburilor din Marea Neagră la dezvoltarea economiei românești”, realizat în luna mai 2018, ”prețul de vânzare al gazelor naturale (…); începând cu anul 2020 este considerat 304,8 USD/1000 mc (246,2 EUR/ 1000 mc)”.
În luna mai 2018, pe piața TTF, prețul gazelor era de 22 – 23 euro/MWh (cca 245 euro/1000 mc sau 275 dolari/1000 mc).
Astfel, prin legea 171/2026, statul român se angajează ca, timp de 7 ani, să achiziționeze gaze la un preț aproximativ dublu față de cel avansat de studiul Deloitte!
Este adevărat că astăzi, pe bursa TTF din Olanda (de referință pentru piața europeană), gazele naturale se tranzacționează la prețuri de 70 – 75 euro/MWh (aproape dublu față de prețul aprobat prin legea 171/2026). Prețul actual este, însă, influențat, în primul rând, de conflicte (Rusia – Ucraina, SUA – Iran), precum și de apropierea iernii. În următorii 7 ani este puțin probabil ca aceste conflicte să mai existe!
Sigur, nimeni nu știe ce se va întâmpla mâine, darămite peste 7 ani! Poate că aceste conflicte vor dispărea, poate vor apărea altele sau va exista un conflict generalizat! Tocmai de aceea, de obicei, companiile nu utilizează prețuri fixe pentru contracte pe termen lung, ci formule de calcul. Pentru ca nimeni să nu fie păgubit! Cel puțin, nu prea tare! În România s-a mai folosit ca formulă de calcul prețul TTF minus 10% sau 20%. Practic, din prețul TTF se scădea tariful de transport din Olanda în România.
Este un mister de ce Parlamentul n-a căutat să legifereze o formulă de stabilire a prețului!
Consecințele unui preț fix la gaze naturale
Consecințele acestui preț fix la gaze naturale au început deja să se vadă! De remarcat, pentru a produce 1 MWh de energie electrică, sunt necesari, în medie, între 150 și 300 mc (sau între 1,6 și 3 MWh) de gaz natural, în funcție de tehnologia și randamentul termocentralei utilizate. Înainte de apariția noii legi, prețurile la energia electrică erau, pentru anul viitor, între 590 lei/MWh și 640 lei/MWh, cu livrare în bandă (pe bursa Opcom). După apariția legii, prețurile ”au sărit” cu aproape 50%, până la 850 – 880 lei/MWh (adevărat, pentru primele 3 luni ale anului viitor).
Având în vedere că nu s-a schimbat nimic între 4 august și 6 august nici pe piața internă, nici pe cea externă – evident, cu excepția apariției, pe 5 august, a legii 171/2026 – nu putem să tragem decât o singură concluzie: această nouă lege a determinat majorarea prețurilor la energia electrică!
De altfel, pe Piața OTC, administrată de Opcom, pe 3 august prețurile erau de 591,22 lei/MWh pentru primul trimestru din 2027 și de 535,12 lei/MWh pentru întreg anul 2026 (cu livrare în bandă). Chiar pe 6 august, prețurile afișate erau de 648,61 lei/MWh pentru trimestru I și de 580,48 lei/MWh pentru întreg anul 2026. Pe 3 septembrie, prețurile au ajuns deja la 715,26 lei/MWh pentru trimestrul I și 624,78 lei/MWh pe întregul an 2026.
De fapt, prețul în piață este dat de cea mai scumpă energie. Acum, cea mai scumpă energie va fi cea produsă pe cărbune și pe gaze. Majoritatea energiei – circa 80% – este produsă de companii deținute de statul român. Drept pentru care, directorii acestor companii nu-și vor permite să vândă energie la un preț mult mai mic decât cel mai mare preț din piață, chiar dacă energia o produc utilizând apa sau uraniul! Și asta de frica Curții de Conturi! Adică, dacă în piață prețul energiei electrice cerut de termocentralele pe gaze va fi de 900 lei/MWh, companiile statului vor vinde cu 850-880 lei/MWh! Adică undeva la 165-170 euro/MWh. Preț care nu include nicio taxă! Și asta timp de 7 ani, termen aprobat prin legea 171/2026!
Nici Bruxellesul nu e mai breaz!
Tranziția energetică promovată de Uniunea Europeană este utilă și binevenită! Până la urmă, hidrocarburile sunt surse epuizabile de energie și trebuie înlocuite cu o nouă sursă principală de energie.
Uniunea Europeană este determinată să renunțe rapid la energia din hidrocarburi. Pe de o parte, pentru că emisiile de gaze cu efect de seră, cauzate de arderea hidrocarburilor, determină schimbările climatice pe care le resimțim cu toții, dar, pe de altă parte, pentru că nici nu are rezerve proprii de petrol, gaze și cărbuni, astfel încât să-i asigure necesarul de consum, și nu are nici forța economică și militară capabile să-i asigure accesul la aceste resurse. De aceea a și lansat celebrele Green Deal și Fit for 55, care vor duce țările membre ca, până în anul 2050, să devină neutre la carbon. Practic, să nu mai fie dependente de hidrocarburile epuizabile.
Pentru a fi sigur că toată lumea se va ralia noii tranziții, Comisia Europeană a impus schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU ETS). Adică, pentru energie electrică, în medie, producătorii de energie din cărbune trebuie să achiziționeze un certificat de carbon pentru fiecare MWh produs, iar cei pe gaze – 1 certificat la fiecare 2 MWh produși.
Astfel, la costurile de producție se adaugă certificatele CO2. Astăzi, un certificat de carbon se tranzacționează cu circa 80 euro.
Din păcate, această ”terapie – șoc” pentru trecerea la “era post – carbon” aleasă de Bruxelles implică un efort financiar imens. Pe de o parte, pentru că investițiile vor trebui recuperate, astfel că energia regenerabilă este scumpă (pentru că, încă, este susținută prin diverse scheme de ajutor – precum certificate verzi, feeding tariff, contracte pentru diferență -, scheme plătite de consumatorii casnici și non-casnici sau de la contribuabili, prin bugetele statelor membre UE). Pe de alta, pentru că energia încă dependentă de hidrocarburi este scumpită artificial, prin plata certificatelor de carbon. Astfel, energia, în Europa, este foarte scumpă, ceea ce va determina, la rândul ei, scumpiri în lanț la toate bunurile și serviciile europene. Și aceasta în condițiile în care, în China, prețul pentru companii este de circa 3 ori mai mic ca în Uniunea Europeană, iar în SUA – de 2 ori mai mic!
În ceea ce privește România, aceasta înseamnă că, pe lângă prețul enorm al gazelor naturale (din care se produce energie electrică), se adaugă și prețul certificatelor CO2 la achiziția curentului electric! La toate acestea se adaugă: tariful de transport, tariful de distribuție, certificatele verzi (care sunt altceva decât certificatele de carbon!), bonusul de cogenerare, valoarea CfD-urilor, TVA (de 21%!) și accize! Cel mai probabil, prețul plătit de firme va trece binișor de 200 euro/MWh! Și asta timp de 7 ani! Cum să aibă România o economie performantă, dacă autoritățile – și cele române, și cele europene – ne scumpesc energia prin decizii absolut arbitrare?! Și, de aici, toate consecințele nefaste: contracție economică, șomaj, inflație, scăderea nivelului de trai al românilor.
Și-uite-așa, într-un mod ”simplu și eficient”, autoritățile – și de la București, și de la Bruxelles – reușesc să producă ”un scurtcircuit feeric” în toată economia! Și ne scumpesc nouă, tuturor, viața!
