Deși ne-am dori să dăm vina pe autoritățile de la București, pentru că, de-a lungul timpului, cel puțin din 1990 încoace, au dat dovadă de o indolență aproape extremă, de data aceasta chiar nu au nicio vină! Prin Net-Zero Industry Act (NZIA), parte a Green Deal, Bruxellesul obligă țările producătoare de hidrocarburi să capteze și să stocheze dioxidul de carbon (proiecte CCS). Problema este că prea puține țări în Uniunea Europeană sunt producătoare de petrol și gaze. Parlamentul European, în ultima sesiune plenară înainte de alegerile europarlamentare, tocmai a aprobat, la Strasburg, Net-Zero Industry Act. Din păcate, cu toate argumentele aduse de România, UE va taxa doar producătorii, nu și importatorii de hidrocarburi. Așa că România, unul dintre principalii producători de hidrocarburi din UE, trebuie să cheltuiască o mulțime de bani pentru captarea și stocarea carbonului. României îi revin 9 din cele 50 de milioane de tone pe an, capacitate de stocare a carbonului la nivelul întregii Uniuni Europene, țintă care trebuie îndeplinită până în 2030. România a avut un proiect CCS, Getica, dar care a fost abandonat la acel moment, din lipsa banilor. Stocarea subterană, onshore și offshore, este o metodă dovedită.
Prin regulamentul european Net-Zero Industry Act (NZIA), la nivelul UE trebuie captate și stocate gazele poluante (CO2).
Principalii producători de petrol din UE în 2021 erau Italia (4,8 milioane tone anual), Danemarca şi România (fiecare cu 3,2 milioane tone anual). Franţa are o producție nesemnificativă pe teritoriul european și ceva mai mult în teritoriile de peste mări. Germania, cea mai puternică economie din blocul european, are o producţie internă de gaze de 8 miliarde de metri cubi, care acoperă doar aproximativ 9% din necesarul intern. Austria are o producţie proprie de gaze echivalentă cu 0,01% din producţia globală şi cu una absolut nesemnificativă de petrol. Astfel, țările ce au, cât de cât, o producție de hidrocarburi sunt Austria, Italia, Olanda, România, Slovacia, Spania și Germania.
În România, Petrom și Romgaz, cei doi mari producători interni de petrol și gaze, vor fi obligați ca, la nivelul anului 2030, să aibă o capacitate de stocare a dioxidului de carbon, care să asigure depozitarea subterană a 9 milioane de tone de CO2 pe an 9aproape o cincime din totalul obligațiilor la nivelul UE).
De altfel, recent, Federația Patronală de Petrol și Gaze (FPPG) a realizat o analiză privind captarea, transportul, stocarea și utilizarea carbonului (CCUS – carbon capture utilisation and storge).
Potrivit interpretării Bruxellesului, companiile românești producătoare de hidrocarburi au o cotă atât de mare din motive istorice: România are o tradiție de 150 de ani de extracție de hirocarburi și, pentru că a folosit de mult aceste hidrocarburi care au emis CO2, trebuie să asigure acum capacitatea de captare și stocare a carbonului.
România a încercat să se opună acestei abordări, dar, în ciuda efoturilor europarlamentarilor și ale industriei, Bruxellesul nu a putut fi împiedicat din, practic, ”a pedepsi” companiile petroliere românești pentru că țara a fost unul dintre cei mai vechi și mai mari producători de petrol și gaze din Europa. Și, cum este încă una dintre puținele țări care încă extrage petrol și gaze, nu a reușit să găsească suficiente state care să-i susțină poziția când s-a negociat NZIA. De altfel, în Parlamentul European, regulamentul NZIA a fost adoptat cu 361 de voturi pentru, 121 împotrivă și 45 abțineri.
Costurile pentru companiile românești sunt enorme! Potrivit estimărilor unor specialiști, doar asigurarea unei capacități de stocare de 9 milioane tone anual, timp de 20 de ani, ar costa cele două companii românești circa 4,5 miliarde de euro. Pe întreg lanțul (stocarea, transportul și depoziarea CO2) ar duce costurile la aproximativ 15 miliarde de euro.
CCS, o metodă dovedită
Captarea și stocarea carbonului (sechestrarea dioxidului de carbonul) reprezintă un set de tehnologii ce vizează captarea, transportul și stocarea permanentă în condiții de siguranță a CO2, care, altfel, ar fi eliberat în atmosferă. Sechestrarea geologică este o metodă dovedită de stocare subterană a CO2, în care acesta este injectat în subteran în formațiuni adânci de roci pentru a fi stocat pe termen lung, iar, printre cele mai sigure locuri sunt zăcămintele depletate de țiței și gaze, de pe uscat sau offshore, dar și în structuri acvifere saline, după cum arată FPPG.
Tehnologia este, însă, destul de costisitoare și, chiar dacă are riscuri mai mici decât în alte situații (CO2 nu arde), presupune, totuși, identificarea unor zone care să permită depozitarea sa vreme de 20 de ani cel puțin. Iar, înainte de stocarea propriu zisă, este nevoie de captarea carbonului și transportarea sa la locul de stocare, adică un întreg lanț și o înreagă industrie ce trebuie creată.
Odată identificate soluțiile și creat lanțul, stocarea carbonului va aduce și avantaje, astfel încât companiile care au cheltuit bani cu crearea depozitelor vor începe să-și recupereze investițiile. Dioxidul de carbon rezultat din industriile care nu se pot decarboniza pe deplin, exemplu clasic fiind cel al cimentului, vor trebui să stocheze aici. Stocarea le scutește de plata certificatelor de carbon (care acum se tranzacționează cu circa 65 euro pe tona emisă.
Aproape toate modelele de scenarii climatice impun implementarea CCS, spun cei de la FPPG în studiu. “România are o experiență și un know-how extins în domeniul proiectelor și tehnologiilor CCS, din perspectiva tradiției sale îndelungate în domeniul explorării și exploatării petrolului și gazelor. În plus, cercetarea în sectorul CCS a continuat în universitățile și instituțiile de cercetare din România. După epuizarea depozitelor de hidrocarburi, România poate folosi depozitele offshore pentru a deveni un actor important în dezvoltarea acestei tehnologii-cheie de decarbonizare dacă acestea vor îndeplini criteriile tehnico-economice specifice”, arată studiul.
Pe de altă parte, companiile spun că este nevoie și de sprijinul statului.
“Operatorii de petrol și gaze din România au subliniat faptul că înainte de a se lua orice decizie cu privire la implementarea proiectelor CCS la nivel național, este necesar să se realizeze studii de impact asupra mediului, pentru a valida că este sigur să se realizeze astfel de proiecte, în raport cu comunitățile locale. Responsabilitatea pentru astfel de studii de impact asupra mediului ar trebui să fie asumată în mod clar la nivel național de către autoritățile cu atribuții în acest sector. Aceste evaluări nu ar trebui să revină operatorilor, cu atât mai mult cu cât există mai multe State Membre care au interzis în mod oficial stocarea subterană a CO2, iar altele sunt pe cale să facă acest lucru”, arată studiul.
“Industria petrolului și gazelor a semnalat din ce în ce mai mult necesitatea ca Statul Român să își asume un rol activ înasigurarea accesului la finanțare publică sau la alte scheme de sprijin financiar fiind esențială pentru proiectelede stocare a CO2, din cauza investițiilor cu utilizare intensivă de capital, a perioadelor lungi de dezvoltare a proiectelor (8-10 ani) cu un preț incert al schemei de comercializare a certificatelor de emisii de CO2 ca măsură de evitare a costurilor de-a lungul întregului lanț valoric pentru o perioadă atât de lungă și o perioadă lungă de recuperare a investițiilor datorită longevității operațiunilor și a riscului de longevitate a obligațiilor de mediu”, mai arată studiul.
