Interviurile video ale publicației FOCUS ENERGETIC continuă,, invitat “La o cafea cu Gabi Moroianu“ fiind domnul senator Petrișor Peiu, membru al Comisiei pentru energie, infrastructură energetică și resurse minerale.
Doctor inginer, absolvent al Universității Politehnica din București, în cadrul căreia este, în prezent, cadru didactic, domnul Petrișor Peiu a fost și consilier al premierilor Radu Vasile și Adrian Năstase, vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine, subsecretar de stat în cadrul Departamentului pentru Politici Economice, membru în conducerile mai multor companii, dar și autor a numeroase analize și rapoarte de politică economică internă și internațională, a unor articole de presă, un foarte bun specialist în economie, macroeconomie, dar și în energie.
GM: Bună dimineața și La mulți ani!, pentru că este prima cafea pe care o bem pe anul acesta. Avem bucuria și onoarea de a-l avea invitat, nu neapărat în calitate de om politic, ci în calitate de specialist în macroeconomie și în energie, pe domnul senator Petrișor Peiu.
PP: Bună dimineața. La mulți ani. Cu plăcere am răspuns acestei invitații și vă urez un an cât mai plin de evenimente importante, de împliniri legate atât de acest proiect, cât și de, în general, de Focus Energetic, pe care îl faceți cu atâta profesionalist de atâta timp.
GM: E iarnă și, în principiu, ar trebui să ne așteptăm să fie ger și zăpadă. Ne-am cam dezobișnuit. Am constatat pe site-urile de profil, Transelectrica în primul rând, că noi producem în jur de 6.000-6.500 MWh, dar consumăm în jur de 9.000 MWh. Și asta – toată ziua. Noaptea ajungem, undeva, în jur de 6.500 MWh consumați, cam cât ar fi vara consumul maxim. Ce părere aveți? De unde și cum? Cum reușim noi să suplinim lipsa? Că noi consumăm 9.000 MWh, dar nu producem mai mult de 6.000 MWh.
PP: 7.500 MWh am avut în această dimineață. Acum, treaba este destul de simplă. Noi nu am mai avut din 2018 o astfel de iarnă. Ultima iarnă cu temperaturi atât de scăzute și mai multe zile la rând a fost în 2018, în februarie, dacă nu mă înșel, o perioadă cu minime de -15, -17, -19 grade Celsius.
Noi, într-adevăr, consumăm în jur de 9.000 MWh putere instantanee. În ceea ce privește producția, dacă ne uităm ce se întâmplă inclusiv în această dimineață, constatăm că avem o intrare importantă de energie produsă din eoliene, ceea ce nu se întâmpă tot timpul, adică avem puțin noroc de vânt în zona Dobrogei. Pe de altă parte, ziua, sigur, mai produc și fotovoltaicele. Însă importăm minim 1.000 MWh. Adică în orice moment al zilei, importul în putere instantanee este de minim 1.000 MWh dimineața, când este foarte frig, dar nici nu avem consum atât de mare. Suntem, undeva, pe la 1.200-1.500 MWh. Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri. Noi importam în diminețile geroase de iarnă și anul trecut, și acum 2 ani, când n-am avut temperaturile acestea. Sigur, poate nu era un asemenea import.
Acest lucru are două efecte. Pe de o parte, vom asista la o creștere a prețului energiei. Acum, deocamdată, asistăm la creșterea prețului energiei pe Piața Zilei Următoare, ceea ce, cumva, era de așteptat. Și are un volum consistent această piață. Dar vom asista și la creșterea prețurilor atunci când se vor face noile contracte.
GM: Am înțeles. Deci, primul pas înseamnă creșterea prețurilor între firme, cei care produc sau cei care fac trading și furnizori, iar pasul următor – furnizorul, evident, va majora prețul.
PP: Nu este un secret pentru nimeni că importurile acestea nu au cum să ducă la scăderea prețurilor. Dar marele avantaj, să zic așa, în situația asta este că nu prea mai avem o industrie grea care să consume. Dacă aveam așa ceva, dacă Galați, Hunedoara, Azomureșul, dacă toate astea lucrau, mi-e și teamă să mă gândesc! Că nu știu ce s-ar fi întâmplat. Nu ar mai fi lucrat.
Acum, pe lângă creșterea prețurilor, avem următoarea situație: golim într-o viteză foarte mare depozitele de gaze, în special depozitul de la Urziceni, care e lângă București, lângă marele consumator. Deja suntem pe la vreo 60% din capacitatea depozitelor și mai avem cel puțin o lună, o lună și jumate de iarnă.
Mai trebuie spus că acest lucru va duce și la scumpirea gazelor, pentru că eu cred că vom importa gaze.
GM: În principiu, din câte știu, în lunile de iarnă, noi importam gaze. Adică dacă per total an, noi eram Tandea pe Mandea, iarna am importat.
PP: Ideea cu aceste importuri este următoarea: noi nu avem o capacitate de extragere a gazelor din depozite suficient de mare. Avem o limitare acolo, limitări tehnice, dar care sunt de zeci de ani și pe care le puteam rezolva demult. Noi scoatem 27, 28, 29 de milioane mc, dar avem nevoie de 50 și ceva. Asta e a doua consecință.
A treia consecință, care, cred eu că ar trebui să ne să ne pună pe gânduri, este că, dacă ne uităm la structura producției noastre, ea este determinată în mare măsură de gaz. Gazul este astăzi principalul furnizor. Cărbune avem aproape, cred că, 800-900 MW, venind de la Complexul Energetic Oltenia. Avem vreo 1.500-1.600 MW pe gaz. Mai avem în jur de 1.500 MW hidro și, repet, avem norocul ăsta cu 1.000 și ceva de MW pe eolian, că, altfel, ar fi suferință mare.
Ultimul lucru pe care aș vrea să-l spun legat de situația din zilele acestea este următorul: să nu uităm niciodată că trăim în mijlocul unei regiuni foarte sărace din punct de vedere energetic. Adică nici Ungaria, nici Bulgaria, nici Serbia nu au producții foarte, foarte mari și iarna îi afectează și pe ei.
La fel, avem problema cu Republica Moldova. Dacă ne uităm pe fluxuri, noi importăm și din Ungaria, și din Serbia, și din Bulgaria și exportăm în Republica Moldova, că ei n-au altă soluție.
Avem și situația care, zic eu, este extrem de complicată. În Ucraina. Acesta este ultimul comentariu. Să nu uităm de presiunile regionale.
GM: Pentru că vorbeam de importuri. Într-adevăr, avem importuri de minim 1.000 MWh. Vorbesc de importuri instantanee. Dar am avut și importuri, și bănuiesc că o să avem în continuare dacă mai ține vremea asta așa rea, și până la 3.000 MWh, care este, practic, aproape de limita maximă de de import.
PP: Dacă, în București am -7 grade ziua, cum se anunță, consumul e mare, că e ziua. Astăzi deja toată lumea e la lucru. școlile sunt active. Pentru acest consum, noi nu putem nici să extragem tot gazul din depozitul de la Urziceni, ca să-l ducem la centrala de la Brazi. Și atunci o să ajungem în curând situația în care vom importa. Azi, cred că la un moment dat, vom importa peste 2500 MWh puterea instantanee.
Să nu uităm de faptul că plătim acum oalele sparte în ultimii ani.
GM: De ce s-a ajuns aici? Doi, care ar fi soluția? De ce vă întreb lucrul ăsta? Pentru că, cel puțin din ce am constatat eu, din 1990 încoace, vorbesc de companiile deținute de statul român, investițiile în producție, vorbesc de producția clasică, au fost mici. Am terminat Unitățile 1 și 2 de la Cernavodă și Hidroelectrica a finalizat niște hidrocentrale, adică foarte puțin. Într-adevăr, s-a făcut centrala de la Brazi, dar este o investiție privată, și s-au făcut câteva mii de megawați pe eolian și solar, dar, din nou, mai mult privat. Chiar și companiile în care statul este acționar majoritar, și dau exemplu Hidroelectrica din nou, au cumpărat niște proiecte gata finalizate. Dar proiectele au fost în principal private. Cum ați vedea dumneavoastră? Care ar fi rolul statului în privința producției de energie, repet, în special clasică? Aici vă las pe dumneavoastră să explicați de ce pun eu problema de energie clasică. Deci, ce nu s-a făcut și ce ar trebui făcut? Cum vedeți dumneavoastră lucrurile?
PP: În primul rând, s-a luat o decizie politică la un moment dat să se renunțe la cărbune și la gaze. Decizia a rămas la nivelul fiecărui stat; la nivel de Uniunea Europeană a fost o limită de care suntem încă departe, dar noi ne-am asumat o altă limită. Noi ne-am asumat 1 ianuarie 2026 cu cărbunele, de exemplu, să-l desființăm de tot. Cum ar fi fost să nu avem azi centralele de la Complexul Energetic Oltenia?
Eu cred că noi nu putem importa mai mult de 3.000 MWh. Decizia asta, când s-a luat, s-a luat fără a avea clar un calendar de punere loc a unor centrale pe gaze.
GM: Vă întrerup o clipă. Fără a lua apărarea nimănui, dar ar fi putut să fie și o explicație. Uniunea Europeană a venit cu celebrele politici 20-20-20: până în 2020, 20% din energie trebuia să fie din surse regenerabile. Dar și celebrul Green Deal, Pactul Verde. Încă din 2012, dacă nu mă înșel, a fost introdusă acea plată pentru certificatele de carbon, iar certificatele de carbon s-au apropiat de 100 euro, care înseamnă, pentru centralele pe cărbune, un certificat pentru fiecare MWh și aproaximativ 1 certificat pentru 2 MWh produși pe gaze. Și, atunci, mă gândesc, poate s-a luat în calcul și prețul acestor certificate, care ar fi majorat foarte mult prețul final al curentului. Nu știu, de aia vă și întreb.
PP: Hai să ne întoarcem puțin și să spunem lucrurilor pe nume. Sigur, Comisia Europeană, cu politica ei Green Deal, respectiv Fit for 55, are o vină și are o vine la nivel întregii Europe și sunt mulți în Europa care vorbesc despre nerealismul acestei politici. Dar chiar și în contextul politicii respective, noi nu aveam niciun fel de motivație să ne ducem cu termenul mult mai devreme, care era stipulat în obligațiile europene. Adică, de ce să trebuia să mă duc eu cu 6 ani mai devreme de 2032? După aia, termenul s-a și extins. Uitați-vă, și Polonia, și Germania au rămas cu o producție importantă pe cărbune. Și ei plătesc aceleași certificate.
Acum trebuie să ne mai gândim la ceva. Indiferent cât costau acele certificate, în momentul în care nu ai altceva de pus în loc și știi că ai o limitare la capacitatea de import, mai bine plătești acele certificate decât să ajungi în situația de acum.
Eu vă spun că va fi mai scumpă energia, pentru că noi ce energie importăm? Știți bine, noi importăm energie produsă tot din cărbune, și din Serbia, și din Bulgaria. Nu e vreo energie verde și, conform noilor reglementări europene, trebuie să plătești certificat și la acea energie importată. Dacă imporți din afara Uniunii Europene, plătești certificat. Nu mai bine plăteam certificate pentru centralele noastre noastre?
Și aici ajungem la a doua problemă. Foarte multe din aceste centrale pe gaz, de data asta închise, aparțineau orașelor. Le-am închis, nemaidându-le nicio șansă. De exemplu, Galațiul. Sigur, avea datorie mare la Romgaz. La fel Brăila, pe care am încercat s-o retehnologizăm și am avut și un prim-ministru din Brăila care a zis că se apucă la un moment dat de finalizarea acelei central, dar nu s-a mai apucat. Slatina, la fel. Și pe aia am închis-o. Dar, acum de exemplu, CET-urile care sunt pe la orașe și care sunt pe gaze, toate în afară de Timișoara, iată că ajută foarte mult, nu numai la căldură, ci și la balanța de electricitate.
Ajungem la problema cea mai mare care s-a petrecut, după părerea mea, în ultimii 4 ani și asta este extrem, extrem de gravă. România a zis că închide aceste centrale la 1 ianuarie 2026, a luat un credit, adică a luat aprobarea Comisiei Europene pentru un ajutor de stat la Complexul Energetic Oltenia, după care a luat nici mai mult, nici mai puțin decât 2,6 miliarde de euro, spunând că va face niște centrale pe gaz. Și aici este lucrul cel mai grav care s-a întâmplat. Deci, a avut bani România. De asta spun eu că vina este a Uniunii Europene, dar într-o măsură mai mică. România avut acești bani.
Cine a împiedicat România să facă cele două centrale de la Turceni și de la Ișalnița până acum?
GM: Eu cred că am ajuns să ne învârtim în jurul cozii și, cumva, ne punem singuri piedici. Eu vă spun ce s-a tot vorbit în spațiu public, că nu am de unde să știu exact. Eu spun și aici vă rog să-mi spuneți dacă sunteți de acord cu lucrul acesta: noi avem o lege privind achizițiile publice și în legea asta scrie așa: trebuie turbina să coste 3 lei, generatorul 7 lei, habar nu am. Și au spus că nu au mai putut să se încadreze în caietul de sarcini pentru că s-au scumpit toate.
PP: Nu asta a fost problema. Statul român, nu știu de ce, a luat decizia ca aceste centrale să fie făcute de niște joit venture – uri între Complexul Energetic Oltenia și două firme. Nu există nicio dovadă că acest lucru a fost cerut de Comisia Europeană. Dar, presupunând că așa a fost, aceste joint venture-uri s-au mișcat foarte, foarte greu. S-a pierdut un an și ceva numai cu asta. S-a ajuns la situația în care se putea demara procedura.
Dumneavoastră sunteți foarte veche în domeniu și știți un lucru simplu pe care îl știe orice om care vreodată a discutat sau a auzit ceva despre energie. Un MW putere instalată într-o centrală pe gaz înseamnă 1.000.000 euro. Ei bine, joint venture-urile astea au declanșat procedura de achiziție, cu un standard de cost de 750.000 euro/MW. Evident că n-a avut niciun client. A doua oară au încercat cu 875.000 euro/MW, iarăși niciun client. Deci, dacă noi știm de ani de zile că e minim 1.000.000 euro/MW putere instalată – e o informație pe care o știe oricine -, de ce trebuia să încerc toate nebuniile astea!?
Și am ajuns acum că nu este atribuit niciun contract. Ar fi trebuit să se închidă centralele pe cărbune la 1 ianuarie, dar noi nici măcar nu știm cine va fi constructorul celor două centrale. E în stadiu mai avansat o investiție administrată privat în totalitate la Mintia. Ideea este ce a făcut omul ăla de la Mintia, ce a făcut bine și ce a făcut prost acel joint venture.
În pofida a ceea ce credem noi, în Europa, în toată lumea se construiesc centrale pe gaz, mai ales în China. Din motivul ăsta, stai cam 4-5 ani de zile să primești o turbină. Din momentul în care vom avea constructorul, va dura 5 ani să vină turbina. Omul ăla de la Mintia, irakian sau ce-o fi el, a avut atâta minte încât să comande turbina din prima zi; a venit turbina, cred că a comandat-o și pe a doua, că are minim două grupuri acolo. Și, sigur, între timp, se desfășoară lucrările. Deci, noi avem o întârziere la Turceni și Ișalnița de minim 5 ani din cauza turbinei, nu spun de altceva.
La Mintia e altă problemă. Centrala aceea va trebui să fie alimentată cu gaz. Eu știu că încă nu e conducta de gaz și nici vreun contract semnat cu cineva.
GM: Din câte știu eu, Transgazul chiar își vede de treabă.
PP: Dar nu e dată în folosință conducta. Și trebuie să fie făcut un contract. Transgaz ar trebui să aibă un contract cu Mintia. Astea-s lucruri mai simple care, la un moment dat, se vor rezolva.
GM: Cred că marea problemă e, într-adevăr, gazul. Din câte se vorbea la momentul inițial, când s-a vândut (n.r. – vechea centrală Mintia), ei aveau deja contract încheiat cu Gazprom-ul. Pentru că a intervenit războiul, a căzut contractul.
PP: Haideți să vă spun altceva. În momentul în care noi vom avea două grupuri la Mintia, plus Turceni și Ișalnița, va trebui să găsim undeva 3 – 3,5 miliarde mc de gaze. Unde îi vom găsi? Iată tot felul de lucruri din astea care țin de ABC-ul unui management.
Revenind la situația de acum, în afară de ce s-a întâmplat cu cărbunele și cu gazul, aș menționa faptul că nu reușim să terminăm centrala de la Iernut. Unde sunt și acolo vreo 400 și un pic de megawați putere instalată. Centrală începută în 2016. Iată, au trecut 10 ani și nu s-a terminat. Trebuia livrată în 2019.
Mai departe, o altă mare prostie: ați spus, și foarte bine ați spus, că s-au făcut multe investiții private în eoliene și în fotovoltaice. Aici, problema este așa. Partea statului era următoarea: trebuia să facă o centrală pe pompaj invers, cel puțin una de 1000 de megawați la Tarnița Lăpuștești, astfel încât, ce produc fotovoltaicele ziua, să se înmagazineze, să se urce apa la Lăpuștești, urmând să vină prin cădere, când dispare lumina, când dispare soarele, și să producă 1.000 MWh. Adică, aia e o baterie foarte mare, că tot vorbim de stocaj. Asta e a treia mare eroare, că nu s-a făcut nicio baterie din asta, nicio centrală cu pompaj invers și avem Tarnița Lăpuștești, avem o posibilitate lângă Porțile de Fier și mai avem una la Bicaz. Sunt trei chestiuni, clarificate demult. De pe vremea lui Ceaușescu se vorbește de proiectele astea.
N-a început nimic. Responsabilitatea că este la nivelul Guvernului, al ministerului. Adică, nu se poate să știi toate astea și să nu faci nimic!
GM: Acuma trebuie să recunoașteți, în domeniul acesta al energiei au fost foarte multe schimbări de, să le spun, management, la toate nivelurile, și politic, și, să-i spun, tehnic. Și fiecare cred că a venit cu propriile idei și ce a fost înainte n-a fost bine și trebuie să modificăm acum să fie bine, după părerea fiecăruia în parte. Pe de o parte.
Pe de altă parte, a fost și lipsa de responsabilitate, pe de o parte politică, pe de altă parte tehnică. Mă refer la directori, directorate, consilii de administrație, ce au companiile acestea ale statului. Să știți că am constatat că e mai greu să fii manager la stat. Eu vorbesc de manageri corecții, care chiar vor să facă treabă și nu au cum, că intervine ba Curtea de Conturi, ba Fiscul, nu știu care, care-ți pune la îndoială nu legalitatea, ci oportunitatea.
PP: Stați un pic să ne lămurim. Toate aceste proceduri și toate aceste instituții sunt făcute tot de factorul politic, că ele n-au fost aduse de pe lună. Deci, politicienii care au numit oamenii aceia în consilii, în directorate, în comitete de supraveghere sau ce-or mai fi, tot ei au făcut regulile astea.
Mai este o chestiune: domnule, eu, când sunt ministru sau, mă rog, om politic, responsabil, prim-ministru, singurul lucru pe care pot să-l fac este să-i zic celui care conduce direct acolo, președintele constiului administrație: ”domnule, uită-te la ceas, mai avem 2 ani și trebuie să închidem centrală pe cărbune, de ce n-ai început construcția?” Eu nu mă pricep să spun reglează robinetul ăla, fă chestia aia, dar asta pot s-o fac ca om politic.
O să dau exemplu un om politic pe care nu-l agreez foarte tare, dar care a dat exemplu de ce ar fi putut să facă cineva care chiar voia să facă. Vă aduceți aminte, la un moment dat a căzut un pod important la Mărăcineni. Și era președinte Băsescu. S-a dus o dată pe săptămână pe șantierul ăla, i-a tocat la cap, i-a înnnebunit de cap până când au făcut podul ăla într-un timp rezonabil. Nu mai știu, un an, un an jumate, dar s-a dus săptămână de săptămână acolo, cu fesul ăla al lui, de râdea lumea.
Un ministru trebuia să meargă, după părerea mea, săptămână pe săptămână pe șantierul ăla de la Iernut, să vadă. Să-i cheme pe spanioli în fiecare săptămână. De ce le-am dat noi spaniolilor atâtea extensii?
La fel și cu Complexul Energetic Oltenia. Ce era atât de complicat? Să-i cheme săptămână de săptămână pe toți cei din Directorat? Măcar în fiecare lună. „Păi, ați făcut ceva, arătați-mi că ați pus o cărămidă”. Nimic. Nu se poate așa ceva. Nu putem să mergem la infinit și să spunem că nimeni nu e vinovat, dar, uite, am ajuns în situația asta.
GM: Poate că le-a fost teamă, să nu fie interpretat că se implică în managementul companiei. Cert este că nu s-a întâmplat nimic. Într-adevăr, de ani de zile nu se întâmplă nimic în sectorul, să-i spun, de stat al producției de energie electrică.
PP: Încă o dată; statu-i băgat. Că vorbeam de centrala de la Brazi; statul este și în Petrom acționar. Are 20% din acțiuni. Adică statul are un un rol foarte mare în energie.
Și eu vreau să mai spun o chestiune. În toată Europa, companiile din energie sunt deținute majoritar de stat și nici nu s-au scindat în mii de așchii și așa mai departe. Revenind acum la situația care s-a creat în energie, măcar acum, în al 12-lea ceas, ar trebui să înțelegem că nu mai putem să mergem în aceeași formulă ca până acum și că trebuie cu totul și cu totul să respectăm niște standarde din astea, de management. Adică, faci planificare, ai o viziune strategică, știi unde vei fi peste 10-20 de ani, planifici ce se întâmplă în fiecare an, urmărești, sancționezi pe cel care nu face.
Și ultimul lucru pe care aș vrea să-l adaug este că ar trebui să ne uităm un pic și la dezastrul din termoficare. Pentru că avem, totuși, câteva orașe mari. Cred că avem, după părerea mea, vreun milion de apartamente conectate la sistemul de termoficare centralizată. Avem Timișoara, avem Iași, avem Craiova, București. Hai să ne uităm să vedem ce datorii au aceste companii. Uite, un scandal cât casa la Craiova – că nu se înlocuiește cazanul nu știu care -, între Guvern și Primărie. La fel: proastă planificare, prost management. Adică nu sunt chestiuni politice foarte mari. N-au venit nici rușii, nici chinezii, nici nimeni să ne facă nimic. Este numai și numai vina actualilor politicieni și a celor care au fost puși de către ei să conducă companiile din sistem.
Despre soluții. Ele există, nu țin de miracol. Nu există un mare secret. Soluția este simplă: viziune strategică, planificare și urmărire cu rigurozitate a acelei planificări. Adică nu vorbim de o minune, nu le cerem acestor oameni să facă minuni!
