Hunedoara, în germană Eisenmarkt, iar în maghiară Vajdahunyad, adică, în traducere, Târgu Fierului, a fost, din cele mai străvechi timpuri, un loc al “fierului”: s-au descoperit mai mult de o tonă de lupe mari de fier și un atelier metalurgic comportând opt cuptoare din vremea daco-geților! În urma cuceririi Daciei de către Imperiul Roman, zona Hunedoarei a atras atenția lumii romane prin bogățiile sale, în special, evident, fierul!
Tradiţia nu s-a uitat. Dimpotrivă! Poate cel mai important primar al urbei, George Dănăilă, care a condus Hunedoara timp de patru decenii, începând cu anul 1870, a dezvoltat şi zona industrială a orașului, construind Uzinele de Fier.
Sunt mai mulți factori care au contribuit la înființarea unei uzine metalurgice în zona care, la vremea respectivă, aparținea Imperiului austro-ungar: dezvoltarea tehnologică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ce a avut ca rezultat creșterea producției de oțel prin noi tehnici, amplificată și de cererea tot mai mare de metal pentru armata austro-ungară; metodele învechite și neprofitabile ale atelierelor din zonă; construcția unei căi ferate și creșterea pieței de desfacere prin deschiderea unor noi uzine mecanice în Transilvania. Construcția a început în august 1882, prin două furnale de 14,40 metri înălțime și un volum de 110 m3. Construcția celui de-al treilea furnal, cu o capacitate de 40-50 de tone pe zi, a început în 1884. Construcția celui de-al patrulea, cu o capacitate de 10-150 tone pe zi, a început în 1885, iar al cincilea, care putea produce 80-150 tone pe zi, în 1903. Primele trei furnale foloseau drept combustibil mangalul, iar ultimele două cocsul.
Minereul de fier era extras la Ghelari, situat la aproximativ 16 km de uzină, și era transportat printr-un funicular construit în aceeași perioadă cu primul furnal.
Producția tot mai mare de fontă a dus la creșterea cererii pentru minereu de fier, ceea ce a avut ca rezultat extracția masivă a zăcămintelor din Munții Poiana Ruscă. Procesul de extracție la scară industrială a început la Ghelari în 1863, la început prin exploatare la suprafață, urmată de extracția prin puț minier din 1881. Deoarece funicularul nu mai putea face față cererii de minereu, a fost construită calea ferată cu ecartament îngust Ghelari-Hunedoara între 1890 și 1900. Tot în aceeași zonă au mai fost construite linia de funicular Govăjdia-Râul Bătrâna în lungime de 18 km pentru transportul mangalului și linia de funicular în lungime de 14 km pentru transportul mangalului și a calcarului.
Inaugurarea celui de-al treilea furnal în 1890 a dus la demararea oficială a procesului de transformare a fontei în oțel. Acest lucru s-a întâmplat în 1892, prin construcția a două furnale cu vatră deschisă Martin de 12 tone și două convertoare Bessener. Al patrulea furnal, cu un volum de 288 m3 și cu 3,3 metri mai înalt decât celelalte, a început producția în august 1895, atingând într-o lună capacitatea planificată de 109 tone pe zi.
Transilvania s-a unit cu România în 1918, iar uzina a intrat în posesia Guvernului României un an mai târziu. După 1920 uzina, cunoscută acum sub numele de Uzinele de Fier Hunedoara, a continuat să fie un centru siderurgic și minier, deținând o capacitate de producție considerabilă și având în proprietate numeroase surse de materie primă: mine de fier la Ghelari, Cerbăl și Vadu Dobrii; concesiuni miniere la Lunca Cernii de Jos, Alun, Sălciua, Rimetea, Zlatna și una lângă Odorheiu Secuiesc; cinci furnale ce produceau 119.000 tone pe an; un atelier pentru turnarea pieselor de fontă cu o capacitate de 1.500 tone pe zi; un atelier de bolțar ce putea produce până la 1.200.000 cărămizi pe an; mină de calcar la Bunila; un număr de depozite de cărbuni pentru obținerea mangalului pentru furnale; un furnal la Govăjdia; o hidrocentrală de 400 CP; o linie de funicular pentru transportul materialelor și ateliere pentru producerea uneltelor agricole.
Între 1937 și 1940 a fost construită o secție modernă de producere a oțelului și o secție de rulare cu echipamente importate din Germania, precum cele patru furnale cu vatră deschisă Siemens-Martin, cu o capacitate de 90.000 lingouri de oțel pe an.
După Al Doilea Război Mondial, conform concepției vremii, industria hunedoreană a cunoscut o dezvoltare fără precedent. În preajma revoluției din 1989, în Hunedoara, se produceau peste 3 milioane de tone de oțel, peste 2 milioane de tone cocs metalurgic etc.
În anul 1957 Hunedoara avea o populație de 36.000 de locuitori și o imagine de oraș industrial. Uzina, cunoscută în această perioadă sub numele de Combinatul Siderurgic Hunedoara, angaja muncitori din satele învecinate, dar și din Moldova și Muntenia, îndemnați să se stabilească în oraș în timpul procesului de industrializare forțată din perioada comunistă. Acest proces a făcut ca populația orașului să explodeze de la 4.800 de locuitori în 1930, la aproape 90.000 în 1990, Hunedoara devenind, astfel, cel mai mare oraș mono-industrial din țară. Spre deosebire de alte orașe din România, care abia își începeau procesul de industrializare la începutul regimului Ceaușescu, procesul a fost încheiat mai devreme la Hunedoara, care în anii, 1960, deja avea o comunitate unită, iar în 1970 a atins apogeul dezvoltării urbane și industriale.
Mărirea şi decăderea Combinatul Siderurgic Hunedoara
Hunedoara era principalul producător de profile de oțel lungi din România, realizate în două furnale cu arc electric. Primul, cu o capacitate de 150.000 tone pe an, două furnale de 50 de tone și încă două de 20 de tone pentru turnarea oțelului în lingouri aveau degazeificare prin vacuum și capacitate de retopire a zgurii. Existau și două oțelării echipate cu furnale cu vatră deschisă. Primul avea cuptoare de 100 de tone cu o capacitate de 330.000 tone pe an și o secție de rulare cu o capacitate de 450.000 tone profile ușoare pe an. A doua oțelărie Siemens-Martin avea o capacitate de 3,2 milioane tone pe an și o secție de rulare pentru profile ușoare (440.000 tone pe an), profile grele (1.130.000 tone pe an) și sârmă (280.000 tone pe an). De asemenea se mai producea și oțel inoxidabil pentru rulmenți.
Regimul comunist a căzut în 1989 iar tranziția la economia de piață a pus în dificultate uzina ce folosea tehnologie învechită, tehnologia nemaifiind îmbunătățită din anii 1970. În anii următori au scăzut atât producția, cât și numărul de angajați – care era de aproximativ 20.000 în 1993. A urmat un val de șomaj, deoarece tinerii au părăsit orașul, iar restul care a rămas aveau dificultăți majore în a-și găsi un nou loc de muncă sau alegeau să iasă la pensie mai devreme. În 1991 combinatul a devenit societate pe acțiuni, sub denumirea de Siderurgica Hunedoara. În anul următor, Oțelăria Nr. 1, cu o capacitate de 330.000 tone pe an, a fost închisă, precum și trei furnale de la Oțelăria Nr. 2. La jumătatea anului 1999, Oțelăria nr. 2 a fost treptat oprită: mai întâi topitoria, apoi cocseria, iar pe 12 iunie, la 115 ani de la inaugurarea uzinei, au fost închise furnalele pentru producerea fontei. Procesul de închidere a continuat în 2003, iar 5.300 de angajați au fost trimiși în șomaj.
Compania a devenit Mittal Steel Hunedoara în septembrie 2003, după ce uzina a fost achiziționată de la Statul Român de către Mittal Steel. În 2006, prin preluarea companiei Arcelor de către Mittal pentru a deveni ArcelorMittal, compania și-a schimbat denumirea în ArcelorMittal Hunedoara.
La ora actuală compania produce țagle pentru țevi; profile grele, medii și ușoare; sărmă pentru beton armat și profile speciale. Numărul de angajați a scăzut la 1260 în 2008. Pentru câteva luni în acel an și în următorul s-a oprit total producția, pentru prima dată după 80 ani; cea mai mare parte a producției mergea la export, dar criza financiară a dus la oprirea comenzilor. La nivelul anului 2011 erau 820 de angajați. În acel an au fost demolate cele opt coșuri, fiecare având o înălțime de 90 de metri și construite în 1957. Acestea deveniseră simbol al orașului, fiecare cuptor deservit producând 400 tone de oțel pe tură înainte de 1990. În cei doi ani ce au precedat această demolare, aproape 70% din uzină a fost demolată.
