Grupurile de lucru pe probleme de energie din cadrul Camerei Franceze de Comerţ şi Industrie din România (CCIFER) cred că România poate deveni lider regional pe piaţa energiei eoliene.
Conform Asociaţiei Române pentru Energie Eoliană (RWEA), anul trecut s-au instalat în ţările membre ale Uniunii Europene (UE) 9.259 MW eolieni, investiţii estimate la 12,7 miliarde de euro. România, cu 448 MW instalaţi, se situează pe locul 7 în privinţa noilor capacităţi de producţie (fiind devansată doar de cele mai puternice economii europene – de Franţa, Germania, Italia, Spania şi Marea Britanie). În ultimii 15 ani, capacităţile eoliene instalate anual în Europa au crescut de la 814 MW, la 9.259 MW. Anul trecut se estimează că s-au produs 181 TWh din surse eoliene, reprezentând 5,3% din consumul brut final de energie al UE. Danemarca este ţara cu cea mai mare penetrare a consumului de energie din surse eoliene (24%), urmată de Spania (14,4%), Portugalia (14%), Irlanda (10,1%) şi Germania (9,3%).
În noua Strategie Energetică a României 2011 – 2035, printre direcţiile de acţiune se numără promovarea producerii energiei din surse regenerabile, astfel încât ponderea energiei electrice produse din aceste surse în totalul consumului brut de energie electrică să fie de 33% în anul 2011, 35% în anul 2015 şi 38% în anul 2020.
Reamintim, Uniunea Europeană a aprobat un pachet legislativ denumit generic “20/20/20”: până în anul 2020, la nivel comunitar, trebuie reduse cu 20% emisiile de gaze cu efect de seră, 20% din consumul de energie trebuie să fie din surse regenerabile, iar eficienţa energetică trebuie să crească cu 20%.
Investiţii în cele mai sărace zone ale României
Conform specialiştilor CCIFER, ţinta europeană reprezintă o oportunitate pentru România: investiţiile pot fi de ordinul miliardelor de euro şi, în plus, se creează noi locuri de muncă. De remarcat, zona cu vânturi bune trece exact printr-o regiune a României care nu are un mare potenţial de dezvoltare industrială (tot estul – care cuprinde, practic, cele mai sărace regiuni din ţară, cu cele mai mici investiţii şi cea mai mare rată a şomajului – şi coboară spre sud-est – Dobrogea, locul unde parcurile eoliene sunt cele mai avansate).
Analiştii CCIFER sunt, însă, de părere că există, încă, probleme care împiedică dezvoltarea proiectelor. Cea mai importantă problemă o reprezintă faptul că legislaţia este lipsită de stabilitate și de vizibilitate, mai ales în ceea ce privește reglementările secundare, care nu aplică unele principii ale legii votate în noiembrie 2008 și confirmate de legea din vara lui 2010. Legislaţia prin care se sprijină investiţiile în domeniu nu are norme de aplicare, chiar dacă a fost adoptată încă din 2008. “Răspunsul autorităţilor este că se aşteaptă acordul autorităţilor de competiţie de la Bruxelles pentru a se asigura că nu este vorba de ajutoare de stat. Dar, având în vedere că suntem în 2011, iar România pierde teren (mulţi investitori aşteaptă cadrul legal pentru a demara proiectele pregătite), este nevoie să ne punem în mişcare pentru a primi mai repede răspunsul Bruxelles-ului”, spun specialiştii CCIFER.
Investiţiile în dezvoltarea capacităților de producere a energiei din surse eoliene pot depăşi 10 miliarde de euro, sunt pe termen lung, aduc cu sine transfer de tehnologie, dezvoltarea infrastructurii locale, dezvoltarea unor comunităţi sărace, crearea de locuri de muncă pe plan local etc. “În mod normal, astfel de planuri de afaceri şi de investiţii se fac şi pe perioade de 20-30 de ani. Ori asta înseamnă că, dacă ai creat un cadru legal bun și stabil în timp, ai investiţii de durată în România”, spun reprezentanţii CCIFER.
De remarcat, autorităţile române, precum şi reprezentanţii Băncii Naţionale a României (BNR), spun că exporturile şi investiţiile străine reprezintă sursa de stabilitate economică a ţării. Mai mult, investiţiile străine directe au scăzut anul trecut la 2,59 miliarde euro (comparativ cu 3,48 miliarde euro în 2009, 9 miliarde euro în 2008 şi 7,2 miliarde euro în 2007). Dezvoltarea parcurilor eoliene ar putea reprezenta o sursă importantă de investiţii străine.
Conform reprezentanţilor RWEA, ultimele documente transmise la Bruxelles de către autorităţile române privind promovarea energiilor regenerabile prevăd că acele companii care au accesat fonduri europene pentru dezvoltarea unor proiecte în domeniul energiilor regenerabile vor primi doar un certificat verde (CV) o dată cu finalizarea investiţiilor. Pe de altă parte, ei au anunţat că autorităţile române au propus UE un sistem de monitorizare a costurilor şi veniturilor companiilor din domeniu, iar dacă, până în 2016, se va constata o supracompensare a investiţiilor în regenerabile, se va adapta nivelul CV-urilor. De exemplu, IRR (n.r. – internal rate of return) pentru eoliană este de 11,5%. Dacă se ajunge la 13%, se consideră supracompensare. Este posibil ca, din 2017, să se revizuiască numărul de CV-uri sau perioada de acordare.
Rata internă de rentabilitate a unei investiţii (IRR – internal rate of return) reprezintă procentul ce face valoarea actualizată netă a costurilor şi este egal cu valoarea actualizată netă a beneficiilor. Valoarea Actualizata Netă (NPV) reprezintă valoarea actuală a proiectului, respectiv valoarea actuală a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli. Pentru actualizarea costurilor se utilizează un indice de actualizare (k). Pentru ca investiţia să fie profitabilă NPV trebuie să fie mai mare ca 0.
Peste 4.000 MW eolieni
O altă problemă a investitorilor în capacităţi eoliene au reprezentat-o autorizaţiile de construire, care trebuiau acordate de către consiliile judeţene. O dată cu modificarea legislaţiei, prin care se pot înfiinţa birouri de urbanism la nivel de comună, aceste autorizaţii pot fi eliberate mult mai rapid. De exemplu, primăria comunei Peştera a eliberat deja autorizaţie pentru construirea de instalaţii eoliene.
Din punct de vedere tehnic, cea mai mare problemă o reprezintă reţeaua de transport al energiei, administrată de Transelectrica și nu de operatorii regionali de distribuție. În România s-au anunţat intenţii de conectare la rețeaua electrică a peste 30.000 MW din surse eoliene. Chiar dacă nu toate proiectele se vor materializa, reţeaua actuală poate prelua electricitatea produsă de maxim 3.000 MW.
Capacităţi noi instalate pe Surse Regenerabile de Energie (conform PNAER) se estimează să ajungă, până în anul 2035, la 5.515 MW, ceea ce înseamnă un necesar de investiţii de circa 9 miliarde euro, din care circa 7 miliarde euro până în 2020. Conform Strategiei Energetice 2011 – 2035, 4.440 MW vor fi reprezentaţi de energia eoliană. Se preconizează că se vor instala 2.640 MW în perioada 2011 – 2015, 800 MW (2016 – 2020), 500 MW (2021 – 2025), 300 MW (2026 – 2030) şi 200 MW (2031 – 2035).
Conform Legii 139/2010 (a cărei punere în aplicare depinde de schimburile de documente care au loc în prezent între autoritățile române și Comisia Europeană ), pentru energia electrică produsă în centrale hidroelectrice cu puteri instalate de cel mult 10 MW (microhidrocentrale – MHC), producătorii primesc 3 certificate verzi pentru fiecare 1 MWh produs şi livrat, dacă MHC sunt noi, 2 CV dacă MHC-urile sunt retehnologizate şi un CV pentru fiecare 2 MWh din MHC-urile vechi şi nerethnologizate. Până în anul 2017, producătorii primesc 2 CV şi un certificat începând cu anul 2018, pentru fiecare 1 MWh produs şi livrat de producătorii de energie electrică din surse eoliene. Pentru producerea de energie din biomasă, biogas, geotermală etc – se acordă 3 CV. Cele mai multe certificate verzi, 6, vor primi producătorii de energie electrică din energie solară.
Pentru perioada 2008-2025, certificatele verzi se vor putea tranzacţiona la o valoare minimă de 27 euro/certificat şi o valoare maximă de 55 euro/certificat. Conform reprezentanţilor RWEA, fiecare procent în plus de energie regenerabilă majorează facura la consumatorul final cu 1,1%. Cum în 2020, 20% din energie trebuie să provină din surse regenerabile, influenţa în factură va fi de circa 22%.
“Client vulnerabil” până în martie
Cel de-al treilea pachet de măsuri legislative cu privire la pieţele interne de energie electrică şi gaze naturale trebuie să fie transpus în legislaţia fiecărei ţări membre a Uniunii Europene până în luna martie 2011. “Cele mai multe dintre ţările europene au demarat discuţii cu operatorii pe acest subiect cu cel puţin un an în urmă, în vederea transpunerii acestor directive în legislaţia ţării lor. La noi, se pare ca acest lucru nu s-a întâmplat”, spun reprezentanţii CCIFER.
Directiva gazelor naturale are un impact deosebit asupra României, întrucât impune, de exemplu, separarea clară a activităţilor de producţie/extracţie de gaze naturale de cele de înmagazinare a gazelor. În prezent, Romgaz este şi producător de gaze naturale, dar deţine şi cele mai multe depozite de înmagazinare.
Aceeaşi directivă impune, de asemenea, fiecărui stat membru definirea noţiunii de “client vulnerabil”, precum şi redefinirea responsabilităţilor ce le revin agenţiilor naţionale de reglementare.
Reamintim, şi în ultimele discuţii cu reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional (FMI), Băncii Mondiale (BM) şi Comisiei Europene (CE) pentru încheierea unui nou acord de împrumut (de data aceasta de tip preventiv) s-a pus problema “consumatorlui vulnerabil”. Conform reglementărilor comunitare, se reglementează, de exemplu, numai preţul pentru acest tip de consumatori, restul urmând să negocieze preţul cu furnizorii. În prezent, orice consumator din România, industrial sau casnic, poate cumpăra gaze la preţ reglementat. România îşi asigură din producţia proprie circa 80% din consumul de gaze, preţul recomandat de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) fiind de 495 lei/1000 mc (circa 157 dolari/1000 mc). Restul de 20% este importat din Federaţia Rusă, prin intermediari, la un preţ de circa 410 dolari/1000 mc. De remarcat, ANRE estima pentru trimestrul IV din 2009 un preţ al gazelor naturale de import de 290 dolari/1000 mc. Cert este că ANRE nu a recunoscut în preţul final plătit de consumator creşterile de preţ ale importurilor şi nici devalorizarea leului faţă de dolar. În aceste condiţii, foarte mulţi consumatori industriali au preferat să cumpere gaze la preţul reglementat de ANRE (care nu recunoaşte toate costurile), în loc să negocieze preţul cu furnizorii.
O dată cu transpunerea în legislaţia internă a celui de-al treilea pachet legislativ al UE privind pieţele interne de energie electrică şi gaze naturale consumatorii industriali nu vor mai putea cumpăra gaze la preţ reglementat, ci numai consumatorii vulnerabili. Practic, astfel se va realiza şi liberalizarea pieţei, cerută de FMI, CE şi BM.
