Pe piaţa petrolului asistăm la o adevărată degringoladă: preţurile scad vertiginos, cresc stocurile, iar tancurile petroliere “se învârt” pe mare, doar-doar vor veni “vremuri mai bune”. Dacă OPEC a apărut ca o necesitate a petro-statelor de a se apăra “în lupta” cu mega-companiile internaţionale, auto-impunându-şi cote de producţie, pentru a menţine un anumit preţ al ţiţeiului, acum pare că şi-a uitat „menirea” . Din iunie 2014, când petrolul se tranzacţiona cu aproximativ 110 dolari/baril, cartelul n-a mai modificat cotele de producţie, deşi, între timp, preţurile “au luat-o razna”, în jos. Mai mult, unii membri şi-au majorat producţia. Ceea ce pare să însemne că asistăm la sfârşitul sistemului de cote, la eşecul OPEC! O problemă de care se teme “mapamondul“ este aceea de a nu se confrunta cu efectul de “pendul”: cu cât se duce preţul într-o parte, cu atât mai mult se va duce în partea cealalată, în momentul în care piaţa îşi va reveni. Ceea ce înseamnă că, dacă acum, la Bursa de la Londra cotaţia ţiţeiului Brent a coborât, pentru prima dată după luna decembrie 2008, sub nivelul de 37 dolari/baril, la Bursa de la New York cotaţia barilul de ţiţei West Texas Intermediate (WTI) a coborât sub 35 de dolari, iar “coşul” OPEC a ajuns şi mai jos, la 33,76 dolari/baril, cu atât mai mult va creşte când îşi va reveni; preţul ar putea depăşi chiar şi maximul atins în vara anului 2008, de aproape 150 dolari/baril.
Dacă în anul 1910 petrolul reprezenta doar 10% din totalul energiei consumate, ponderea sa a crescut la 20% în anul 1938, pentru ca, în anii ‘80, să atingă 45% (cel mai mare nivel înregistrat vreodată). Între 1945 şi 1960, pe măsură ce economiile răvăşite de război ale Europei şi Asiei se relansau după cel de-Al Doilea Război Mondial, consumul global de petrol a crescut vertiginos, de la 6 milioane de barili pe zi, la 21 milioane de barili/zi. De exemplu, în primul deceniu de după război, numărul de vehicule personale din SUA aproape s-a dublat (de la 25 de milioane, la 48 de milioane), consumul de benzină dublându-se şi el (de la 5,2 milioane de barili/zi, la 8,45 milioane de barili/zi ).
Până în anii ’60, oscilaţiile internaţionale de preţ au fost suportate, în special, de ţările producătoare: atunci când preţurile scădeau, companiile internaţionale scădeau în mod unilateral „preţurile anunţate” pentru petrol, reducând, astfel, redevenţele datorate statelor care deţineau zăcămintele de petrol. Profiturile companiilor nu erau afectate. Deşi, din punct de vedere tehnic, statele deţineau petrolul, companiile internaţionale aveau tehnologia, expertiza, capitalul şi pieţele de vânzare a ţiţeiului. În plus, dacă statele acţionau „pe cont propriu”, companiile internaţionale făceau dovada cel puţin a unei „camaraderii” deosebite, impunând colectiv preţurile. Astfel, dacă un stat cerea tratament mai onest, trusturile petroliere ameninţau, într-o singură voce, că-şi vor muta afacerile într-un alt stat petrolier, mai docil.
„Colonialismul petrolier” a fost un aranjament profitabil pentru companiile petroliere, dar a creat, în mod inevitabil, tensiuni politice, economice şi sociale în ţările gazdă, până când, în cele din urmă, a cedat. Astfel, la Bagdad, la Conferinţa din 10 – 14 septembrie 1960, Venezuela a convins Iranul, Irakul, Kuweitul şi Arabia Saudită să formeze Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol – OPEC (The Organization of the Petroleum Exporting Countries), primul cartel al petrolului din lume, care a devenit şi este şi în prezent un promotor al politici petroliere
Scopul principal al organizaţiei, conform statutului ei, îl reprezintă determinarea celor mai bune modalităţi pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual şi colectiv; întocmirea şi adoptarea metodelor pentru a garanta stabilizarea preţurilor pe pieţele petroliere internaţionale în vederea eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile; considerarea continuă a intereselor naţiunilor producătoare şi a necesităţii securizării venitului stabil al ţărilor membre; susţinerea eficientă, economică şi regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare şi o întoarcere cinstită a capitalului pentru investitorii în industria petrolieră.
Astfel, în câţiva ani, a avut loc o “reaşezare de forţe”: o industrie mondială, care fusese, în mare parte, controlată de companii petroliere internaţionale, se afla, de-acum, aproape integral, sub controlul unui nou tip de entitate petrolieră, petrostatul. “În anii ’60 – ‘70, companiile petroliere internaţionale controlau aproximativ 75% din rezervele mondiale de petrol şi 80% din producţie. Astăzi, companiile internaţionale controlează doar 6% din rezervele petroliere şi 24% din producţia internaţională, restul fiind controlat, în principal, de companiile naţionale ale petrostatelor”, declara, cu câţiva ani în urmă, fostul director general al companiei petroliere italiene ENI, Paolo Scaroni.
Inversarea pieţei
Pe piaţa petrolului problemele sunt multiple. Într-o piaţă liberă, în care tot petrolul ar fi la îndemâna oricui şi-ar permite să-l cumpere, companiile petroliere ar produce, întotdeauna, mai întâi, petrolul cel mai uşor accesibil, deoarece costurile de producţie sunt cele mai mici. Pe măsură ce petrolul facil ar fi epuizat, companiile s-ar orienta spre acel petrol din ce în ce mai scump, ceea ce ar face preţurile să crească gradual şi, simultan, ar transmite, din timp, un semnal de alarmă pe piaţă, care i-ar determina pe consumatori să folosească mai puţin petrol.
Pentru că OPEC-ul deţine majoritatea resurselor de petrol ieftin, uşor de extras, şi limitează cantitatea produsă după cum îi dictează interesele, companiile occidentale sunt silite să producă mai întâi petrolul scump şi să ceară pe el un preţ mai mare, pentru a-şi acoperi costurile de producţie. Ceea ce permite şi ţărilor OPEC să ceară aceleaşi preţuri, chiar dacă au costuri mai mici, în acest mod crescându-le profiturile.
Costurile de producţie în Orientul Mijlociu, conform unor date neoficiale, ar fi de circa 5 – 6 dolari/baril, principala metodă de extracţie fiind de a lăsa petrolul “să ţâşnească”. Chiar şi marile ţări non – OPEC, precum Rusia, Mexic, Norvegia, produc la costuri de câteva ori mai mari. Iar costul de producţie al petrolului de şist şi nu suferă comparaţie! Este “infinit” mai mare!
Această „inversiune” a pieţei (producerea, mai întâi, a petrolului scump), determinată de controlul OPEC asupra producţiei (adică a ofertei şi, în consecinţă, asupra preţului), a ţinut efectiv preţurile mondiale la niveluri cel puţin duble faţă de o piaţă liberă, situaţie care nu numai că încurajează formarea de stocuri suplimentare, dar şi maschează multe dintre schimbările pe termen lung ale rezervelor!
Presiuni la petrol
“Petrolul este supus la presiuni în condiţiile în care absenţa unor reduceri de producţie din partea OPEC înseamnă că supraoferta va continua”, a declarat Amrita Sen, analist la centrul de reflexie Energy Aspects, conform Reuters, preluat de Agerpres.
Ambele preţuri de referinţă de pe piaţa petrolului au scăzut în fiecare zi după ce, la finele reuniunii ministeriale din 4 decembrie, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol a anunţat că a decis să nu modifice plafonul oficial de producţie.
Chiar dacă preţul unui baril de ţiţei este în prezent mai mic de jumătate faţă de nivelul înregistrat la mijlocul anului 2014, OPEC a decis să nu îşi reducă producţia şi, în mod inedit, în comunicatul oficial publicat la sfârşitul reuniunii ministeriale de la Viena, nici măcar nu a precizat care este plafonul de producţie al cartelului.
În ultimul an, statele membre OPEC au pompat o cantitate record de petrol pe piaţă în încercarea de a-i determina pe producătorii cu costuri mari, cum sunt companiile americane care produc petrol de şist, să iasă de pe piaţă. Supraoferta de petrol ar urma să crească şi mai mult la începutul anului viitor când Iranul, al doilea mare producător din cadrul OPEC, va putea să-şi majoreze propria producţie odată cu ridicarea sancţiunilor internaţionale.
“Pe lângă cantităţile scoase din capacităţile de stocare, Iranul va putea să-şi majoreze exporturile de petrol şi condensat cu maxim 700.000 de barili pe zi până la finele lui 2016”, au apreciat analiştii de la BMI Research. De asemenea, analiştii de la Morgan Stanley au estimat că anul viitor oferta de petrol a OPEC ar urma să crească cu un milion de barili pe zi, ceea ce va pune noi presiuni asupra preţurilor.
De altfel, producătorii de petrol din zona Golfului Persic şi Rusia au avertizat că nu îşi vor reduce producţia nici măcar în situaţia în care preţul barilului de petrol va coborî până la 20 de dolari.
Excedentul global de petrol va persista cel puţin până la sfârşitul anului viitor deoarece cererea încetineşte şi OPEC arată “o determinare repetată” în maximizarea producţiei de ţiţei, se arată şi în raportul lunar al Agenţiei Internaţionale a Energiei (AIE).
Abandonarea plafonului de producţie nu înseamnă că OPEC va reduce producţia deoarece cele mai mari state membre ale cartelului – Arabia Saudită şi Irakul – pompează deja ţiţei aproape de un nivel record, se arată în comunicatul Agenţiei Internaţionale a Energiei. Dar OPEC nu va majora producţia până când Iranul nu va finaliza acordul asupra programului său nuclear, care va ridica sancţiunile asupra exporturilor de ţiţei. Revenirea Iranului va ajuta probabil la majorarea stocurilor de petrol cu 300 milioane de barili, estimează AIE.
Producţia statelor care nu sunt membre OPEC se va contracta anul viitor cu 600.000 barili per zi, comparativ cu un avans de 2,4 milioane barili per zi (mbd) în 2014, previzionează AIE.
Instituţia se aşteaptă ca cererea mondială de petrol să crească în 2016 cu doar 1,2 milioane barili pe zi, până la 95,8 milioane barili pe zi, după ce în acest an a crescut cu 1,8 milioane barili per zi, până la 94,6 milioane barili pe zi.
Plafonul oficial de producţie al OPEC are mai mult un caracter teoretic, pentru că, potrivit mai multor studii, producţia reală a statelor membre OPEC se situează undeva în jurul valorii de 32 de milioane de barili pe zi, mult peste plafonul oficial de 30 de milioane de barili pe zi.
AIE este principalul organism de consiliere pe probleme energetice al celor mai dezvoltate 29 de state. Agenţia a fost înfiinţată ca răspuns la primul şoc petrolier din 1973-1974 pentru a coordona eliberarea de petrol din stocurile de rezervă.
Ţiţeiul la minim
Cotaţia petrolului Brent a coborât sub 40 de dolari, ceea ce înseamnă un minim al ultimilor 7 ani, în timp ce preţul metalelor industriale este în uşoară creştere, se arată într-o analiză a Saxo Bank.
“Mărfurile rămân sub o presiune semnificativă, cu indicele Bloomberg Commodity ajungând săptămâna trecută la un nivel scăzut record în ultimii 16 ani. În timp ce metalele industriale au arătat semne de reducere a producţiei, exact invers am văzut la ţiţei, ceea ce l-a dus şi mai jos ca preţ, cu petrolul crud Brent tranzacţionat sub 40 de dolari, ceea ce este un record în ultimii 7 ani“, arată analiştii băncii.
Potrivit acestora, strategia actuală a OPEC, “pump and dump” (n.r. – extrage şi aruncă), a rămas neschimbată la recenta întâlnire. Absenţa unei strategii clare privind administrarea crizei de supraproducţie, ameninţată acum şi de Iran, a lăsat petrolul în derivă, slăbit şi mai mult de vestea că producţia cartelului pe noiembrie a fost cea mai ridicată din ultimii 3 ani, se mai arată în raport.
Metalele industriale, conduse de cupru şi plumb, au continuat procesul de stabilizare, mai ales că sunt prevăzute noi reduceri de producţie. Industria minieră trece printr-un dezechilibru, după luni de zile de căderi de preţuri, care au urmat unor ani de expansiune exuberantă. Metalele preţioase s-au blocat înainte de prognozata creştere a dobânzii Fed, anunţată pentru săptămâna aceasta. Investitorii speculativi cu poziţii short masive au mai renunţat la miză ca răspuns la dolarul slăbit, dar a fost, în general, o săptămână slabă.
Un alt produs a eşuat în a mai produce profit: zahărul, după ce a devenit cea mai populară marfă printre investitori, în lunile recente, amintesc cei de la Saxo Bank.
“Cel mai mare perdant a fost gazul natural din SUA, care a scăzut sub doi dolari, cea mai mică valoare din 2012 încoace şi cel mai mic preţ pentru această perioadă a anului din ’98 încoace. La fel ca în nordul Europei, iarna din SUA s-a dovedit mai blândă decât de obicei şi a sugrumat cererea pentru încălzire, crescând nivelul stocurilor de gaz în depozitele subterane”, au mai spus analiştii.
