Gabriel PĂUN
foto: WildEurope-Romania
În ultimii ani, discursul public despre energie a oscilat între urgența investițiilor și temerile legate de impactul asupra mediului. Dezbaterea s-a mutat adesea în registrul conflictului – pro-dezvoltare vs. pro-mediu – cu mult zgomot și puține soluții concrete.
Europa funcționează deja pe un model energetic în care flexibilitatea și capacitatea de stocare sunt la fel de importante ca producția propriu-zisă. Cifrele sunt clare: peste 95% din întreaga capacitate de stocare a energiei din Uniunea Europeană este realizată prin centrale hidroelectrice cu acumulare prin pompaj, ceea ce confirmă această tehnologie drept standardul absolut al stabilității în sisteme cu pondere mare de regenerabile. UE deține, de altfel, un sfert din capacitatea globală de turbinare specifică acestor instalații și estimează că până în 2050 necesarul continental de stocare trebuie să crească cu aproximativ 90%, pe fondul expansiunii accelerate a fotovoltaicului și eolianului.
Într-un context în care România rămâne printre puținele state europene fără o centrală funcțională de acest tip, am discutat cu Gabriel Păun, UN Champion of the Earth, specialist în ecologie și promotor al tranziției energetice curate, pentru a înțelege de ce C.H.E.A.P. trebuie să devină pilonul strategic al sistemului energetic național.
C.H.E.A.P. vs. baterii: ce merită făcut cu miliardele investite în stocare
Pentru Gabriel Păun, problema nu este atât lipsa tehnologiilor, cât modul în care vorbim despre ele.
„Disputele nu ajută pe nimeni. În schimb, conversațiile ar fi de mare folos – conversații reale, bazate pe argumente solide din știință și inginerie. Spațiul public a fost dominat prea multă vreme de dispute care au frânat dezvoltarea sustenabilă. Rezultatul: sute de milioane de euro aruncați pe fereastră, natură distrusă, securitate energetică șubrezită și, mai presus de toate, timp pierdut.”
Din perspectiva sa, business-ul, factorii decizionali și societatea civilă pot găsi un numitor comun doar dacă privesc în aceeași direcție: eficiență economică, impact minim asupra mediului, utilizarea tehnologiilor actuale, nu a celor gândite acum 40-50 de ani.
Strategiile României pentru 2025-2030 includ ținte ambițioase de stocare în baterii (500 MW până la finalul lui 2025 și 4.000 MW până în 2030), pentru a echilibra un sistem tot mai încărcat cu surse regenerabile variabile.
Gabriel Păun crede însă că, din punct de vedere economic, stocarea hidroelectrică cu acumulare prin pompaj (C.H.E.A.P.) rămâne baza pe care ar trebui construit sistemul de stocare.
„95% din energia stocată în UE se face deja prin centrale hidro cu acumulare prin pompaj. Nu văd niciun motiv să nu le îmbrățișăm de urgență. Dacă funcționează în munții Alpi va funcționa și la noi, în Carpați.”
Iar condițiile sunt clare: să nu construim noi baraje, să nu se suprapună cu arii naturale protejate, impactul asupra mediului să fie minim și să existe proiecte reale de compensare pentru natură în zonele afectate.
În acest echilibru, bateriile devin mai degrabă soluții de scară mică sau medie, în special pentru consumatori casnici și aplicații mobile (auto, zbor electric, în viitor).
„Bateriile cu metale grele sunt soluții de tranziție, la scară mică. Au provocări mari de exploatare, reciclare și o durată de viață relativ scurtă. Bateriile sodiu-ion însă pot înlătura multe dintre aceste probleme – densitate energetică mai mare, greutate mai mică, toleranță mai bună la temperaturi extreme și încărcare mult mai rapidă. Le văd de mare perspectivă pentru consumatori și industrie, dar până la comercializarea tehnologiei va mai dura”
Din perspectiva sa, o combinație rezonabilă pentru România ar arăta așa:
- 10-15 centrale C.H.E.A.P. dezvoltate inteligent utilizând lacuri de acumulare deja existente și rezervoare superioare noi în afara ariilor protejate (modelul din Alpi și Norvegia); utilizarea bazinelor miniere abandonate/închise (modelul german)
- o rețea extinsă de prosumatori, sprijiniți prin politici stabile și scheme de sprijin predictibile;
- utilizarea bateriilor, în special a noilor tehnologii, acolo unde sunt cu adevărat eficiente.
De ce C.H.E.A.P. bate, la bani, reactorul nuclear
Comparația cu energia nucleară nu poate fi ignorată. Retehnologizarea reactorului 1 de la Cernavodă costă 2,3 miliarde de euro pentru 700 MW. O centrală C.H.E.A.P. cu aceeași putere instalată costă aproximativ jumătate și are o durată de viață de cel puțin patru ori mai lungă. Costurile de dezafectare, riscurile și gestionarea deșeurilor radioactive fac diferența și mai mare. Apa, spre deosebire de combustibilul nuclear, este un combustibil constant, sigur și regenerabil, cu o amprentă de carbon aproape zero.
Într-o țară în care volatilitatea prețurilor la energie este un factor major de risc pentru industrie și populație, C.H.E.A.P. oferă exact ce lipsește: predictibilitate, stabilitate și cost redus în exploatare.
„La C.H.E.A.P., dispar aceste riscuri pe care energia nucleară le prezintă. Combustibilul este apa, al cărei volum rămâne constant pe Planetă. Din punctul meu de vedere, a investi în C.H.E.A.P. este cea mai rentabilă opțiune pentru România pentru momentul în care nu avem suficient soare și vânt.”
Tranziția, văzută dintr-o gospodărie 98% independentă energetic
Pentru Gabriel Păun, tranziția energetică nu este doar o teorie; el o trăiește de opt ani. Cu o pompă de căldură, casă pasivă cu panouri pe acoperiș și fațadă, o micro-turbină eoliană, un mic sistem hidro propriu și o baterie Li-ion, și-a redus consumul anual la 6 MWh și produce aproximativ 15 MWh, vânzând diferența în rețea. Investiția inițială de 50.000 de euro a fost recuperată în mare parte prin energia economisită și cea vândută. În plus, a câștigat independență, siguranță și confort.
„Independența energetică îți dă o pace inegalabilă. Nu trăiești cu teama că ar putea exploda ceva, nu simți culpa de a arde combustibili fosili și îți reglezi confortul dintr-o aplicație, de oriunde ai fi. Iar când sunt pene de curent, vecinii vin la mine – am lumină, căldură, apă caldă și pot găti, spăla, să se uite la TV.”
Pentru mediul de business, acesta nu este doar un exemplu de urmat, ci un argument economic: tehnologiile există, au devenit mai accesibile și creează o piață nouă de servicii și echipamente, de la producție la instalare, mentenanță și finanțare.
Ce lipsește de fapt României: infrastructura și coerența
România nu duce lipsă de resurse regenerabile; îi lipsește capacitatea de a le integra coerent. Rețeaua energetică este construită pentru fluxuri unidirecționale, iar capacitățile de racordare sunt epuizate în Dobrogea și Banat. Digitalizarea avansează lent, iar lipsa stocării blochează instalarea de noi proiecte regenerabile acolo unde potențialul e maxim.
Instabilitatea legislativă, birocrația și lipsa unui cadru predictibil pe termen lung afectează și mai mult apetitul investițional. România are nevoie de o strategie națională de infrastructură energetică, de parteneriate reale între stat și privat, de o coordonare instituțională consistentă și de formare profesională în domeniul tehnologiilor verzi, este de părere Gabriel Păun.
Când tehnologia există, blocajul devine pur managerial
Mesajul central al lui Gabriel Păun este că România nu duce lipsă nici de resurse, nici de tehnologii. Lipsa este una de management strategic: infrastructură, guvernanță, curajul de a abandona tehnologii depășite și de a paria pe soluții care chiar funcționează.
„Mediul se schimbă, tehnologia avansează. Nimic nu rămâne la fel, iar mentalitățile putrede ne țin în loc. Problema nu este la ONG-urile care privesc deschis către viitor, ci la guvernanții loiali unor tehnologii depășite.” Concluzia lui este că România nu are nevoie să construiască noi baraje și să betoneze alte râuri, ci să utilizeze mai bine resursele care există deja.
