În octombrie 2017, adică acum un an, Guvernul a transmis Parlamentului un proiect de lege privind explorarea şi exploatarea la mare adâncime a gazelor naturale din Marea Neagră (legea offshore). De atunci, parlamentarii „se tot chinuie” să adopte o lege care să aducă şi bani la bugetul statului, dar care să aducă şi profit companiilor, astfel încât să fie determinate să investească. Din păcate, tot de atunci, asistăm la un adevărat „ping – pong” între diferite autorităţi, dar şi între autorităţi şi investitori! Ba, mai mult, au apărut voci în spaţiul public care cer, nici mai mult, nici mai puţin, să nu mai scoatem deloc gazele din Marea Neagră! Să le păstrăm, pentru vremuri în care cererea va fi şi mai mare decât în prezent, iar preţurile vor ajunge aproape de cer! Ceea ce, din punctul nostru de vedere, reprezintă o poziţie nu numai ciudată, ci şi în necunoştinţă de cauză, ba chiar dăunătoare! Pentru că am putea să rămânem cu gazele „în braţe”, aşa cum rămânem acum cu cărbunele, în condiţiile în care România mai are huilă pentru 104 ani şi n-are ce mai face cu ea! De altfel, nici n-ar fi prima dată când România pierde extrem de mulţi bani, pentru că nu profită de oportunităţi! Acum doar câţiva ani, România a pierdut circa 3 miliarde de euro pentru că nu a vândut la timp „cota de aer curat” (AAU – Assigned Amount Unit – Unitate a cantităţii atribuite – 1 tonă de CO2 echivalent calculată pe baza potenţialului de încălzire global. România avea la dispoziţie circa 300 milioane AAU-uri, pe care putea să le comercializeze. Nu le-a comercializat!). Cu gazele riscăm să păţim la fel ca şi cu certificatele AAU sau cu huila! Să rămânem cu ele şi apoi să ne lamentăm că nu am profitat de o asemenea bogăţie!
În prezent, principala sursă de energie a lumii este reprezentată de petrol. Până şi energiile regenerabile au nevoie de petrol. Cele mai multe sisteme alternative de energie – panouri solare, centrale eoliene, motoare cu hidrogen, fabrici de biodiesel etc. depind de tehnologii sofisticate, consumatoare de combustibili fosili. De exemplu, pentru producerea unei tone de cupru (necesar pentru panourile solare) se consumă echivalentul a 17,8 barili de petrol. Petrol încă există. Dar nu va mai exista pentru mult timp, fiind o resursă epuizabilă, iar ceea ce mai există va fi folosit pentru petrochimie şi din ce în ce mai puţin pentru transport. Pentru producerea de energie electrică, în curând, petrolul nu se va mai folosi deloc!
Dar de energie electrică are nevoie toată lumea! Mai mult, oamenii au nevoie de electricitate „din când în când”. Sunt foarte puţini consumatori care consumă în fiecare zi, în fiecare oră, aceeaşi cantitate de electricitate! Adică nu se consumă „în bandă”. Majoritatea consumatorilor, industriali sau casnici, consumă energie „în volte”; numai atunci când au nevoie. Nimeni nu stă cu lumina aprinsă în casă, când este la serviciu! Nici fabricile nu ţin strungurile „în priză” când sunt muncitorii acasă! Trebuie remarcat că energia electrică nu se poate stoca. Astfel, producţia de energie trebuie să fie de două feluri: una în bandă (care să asigure un consum mediu) şi o alta, care să echilibreze consumul (grupurile energetice să pornească şi să se oprească atunci când se consumă curent electric). În prezent, din cauza energiilor regenerabile intermitente (precum centralele eoliene şi fotovoltaice, care produc doar când bate vântul şi e soare), necesarul de echilibrare este şi mai mare, pentru că, pe lângă consum, trebuie echilibrată şi producţia.
Şi pentru producţia în bandă, dar şi pentru echilibrare, energia se poate produce în termocentrale ce folosesc păcură (adică se utilizează petrol). Dar, aşa cum arătam, petrol nu prea mai este. De asemenea, ar putea fi utilizat cărbunele. Din păcate, este foarte poluant. În România, de exemplu, potrivit Strategiei Energetice recent lansată în dezbatere publică de către Ministerul Energiei, există resurse de lignit (rezerve certe pentru a asigura necesarul termocentralelor timp de 12 ani) şi huilă suficientă să se producă energie electrică timp de 104 ani! Dar, pentru că atât legislaţia internă, cât şi cea europeană limitează drastic emisiile de gaze cu efect de seră, în numai câţiva ani va fi aproape imposibil să se mai producă electricitate din cărbune.
Astfel, alături de „sfârşitul petrolului”, schimările climatice reprezintă unul dintre principalii factori care determină schimbări în cadrul economiei energetice mondiale.
Rolul gazelor naturale
Între “sfârşitul petrolului” şi o nouă sursă principală de energie va urma, cel mai probabil, o perioadă de tranziţie, în care se vor căuta metode de a extrage tot petrolul din zăcăminte (n.r. – în prezent, din cauza tehnologiilor utilizate, sunt state, precum Arabia Saudită, în care un zăcământ se consideră epuizat după extragerea a 25% din cantitate), se vor căuta substituenţi pentru ţiţei, se vor consuma din ce în ce mai mult gaze naturale (până ce se vor epuiza şi acestea) şi se vor utiliza din ce în ce mai mult sursele regenerabile de energie.
Încă de pe acum, energia electrică începe să ia locul altor forme de energie: populaţia nu se mai încălzeşte cu lemne sau cărbune, ci cu energie electrică, utilajele funcţionează cu energie electrică, după ce, câteva sute de ani, au utilizat aburul obţinut din arderea cărbunelui, iar automobilele electrice sunt din ce în ce mai prezente pe şosele, urmând ca, în doar câteva decenii, să devină dominante. Important este care va fi materia primă din care se va produce electricitate.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că gazele naturale reprezintă sursa de energie a viitorului, cel puţin în perioada de tranziţie, până la descoperirea unei alternative la petrol. De altfel, în ultimii ani, gazele naturale au alimentat economia energetică într-o proporţie din ce în ce mai mare, pentru că sunt hidrocarburi relativ nepoluante, se găsesc într-o suficientă abundenţă şi se crede că ar putea asigura cererea mondială de energie. În anii ‘70 – ‘80, petrolul domina complet economia energetică, reprezentând aproximativ 45% din cererea mondială, cărbunelui îi revenea 31% şi doar 20 de procente gazului natural, restul fiind reprezentat de energiile neconvenţionale. Procentul deţinut acum de gaz este aproximativ acelaşi cu cel al cărbunelui, dar, până în anii 2025 – 2030, se preconizează că gazele şi nu petrolul vor reprezenta sursa predominantă de energie a lumii.
Cel mai probabil, în următoarele câteva decenii, petrolul va continua să fie principala resursă, dar doar pentru petrochimie, urmând să îşi piardă supremaţia în producerea energiei electrice. Gazul natural va deveni o resursă mult mai importantă decât în prezent, pentru chimizare, transport şi, în special, pentru producerea electricităţii. Energiile neconvenţionale vor reprezenta o cotă importantă (probabil în jur de 30%) în ceea ce priveşte producerea de energie electrică, dar şi în biocarburanţi.
Fuziunea nucleară reprezintă, probabil, soluţia energetică pe termen lung pentru planeta noastră, soluţia “post – carbon”. Centralele nucleare ce ar urma să producă energie electrică prin fuziune nucleară ar prezenta şi avantajul că ar fi foarte sigure, negeneratoare de deşeuri radioactive (spre deosebire de centralele atomoelectrice actuale, bazate pe fisiunea uraniului) şi ar fi, de asemenea, nepoluante. Combustibilul necesar fuziunii nucleare ar fi şi extrem de simplu de procurat, fiind disponibil oriunde în lume (reacţia de fuziune nucleară cea mai uşor de realizat din punct de vedere practic este cea dintre deuteriu şi tritiu, doi izotopi ai hidrogenului). Cel mai important aspect ar fi randamentul unei asemenea reacţii nucleare, mult superior tuturor celorlalte imaginate şi puse în practică până acum de civilizaţia umană. De exemplu, energia rezultată în urma fuziunii deuteriu-tritiu ar fi de 400 de ori mai mare decât necesarul de introdus în sistem pentru a genera reacţia de fuziune. Se presupune că 1 kilogram de material de fuziune ar putea produce aceeaşi energie ca 10 milioane de kilograme de combustibil convenţional.
Primul reactor experimental de fuziune nucleară din istorie se construieşte în Franţa, la Cadarache, în apropiere de Marsilia. Proiectul ITER (International Thermonuclear Experimental Reactor) este susţinut de China, Uniunea Europeană, Japonia, Rusia, Coreea de Sud şi Statele Unite şi se va derula pe o perioadă de 30 de ani. Conform estimărilor, primele reactoare comerciale ar putea intra în funcţiune în 2040 – 2050.
Riscurile României
Toate aceste explicaţii le-am dat doar pentru a arăta că, în jurul anului 2040, reactoarele cu fuziune nucleară ar putea produce comercial energie electrică, principala sursă de energie a lumii. Ceea ce presupune că lumea va renunţa la hidrocarburi şi va trece pe energie electrică nepoluantă.
Astfel, poate cel mai mare risc cu care se confundă, astăzi, România este acela că nu va reuşi să valorifice gazele naturale pe care le are în zona economică exclusivă din Marea Neagră! Pentru că, dacă nu le consumă până în jurul anului 2040, degeaba le mai are! Vom păţi cam ceea ce păţim acum cu cărbunii: îi avem, dar degeaba îi mai avem! Rămân în pământ! Aşa s-ar putea întâmpla şi cu gazele naturale: dacă nu le valorificăm acum, nu va mai avea nimeni nevoie de ele şi vor rămâne tot „în pământul sfât al patriei”!
Altminteri spus, România are „o fereastră de oportunitate”, de circa 20 – 30 de ani, în care poate profita de gazele naturale pe care le are! Plecând de la această realitate, toate celelalte aspecte ale explorării şi exploatării gazelor naturale devin adiacente: cine şi cât câştigă din vânzarea lor, ce se va întâmpla cu gazele extrase în România, cum va profita economia românească de pe urma gazelor naturale.
În opinia noastră, autorităţile ar trebui să promoveze utilizarea gazelor naturale pe teritoriul României! Ceea ce va face ca profiturile bugetului să se dubleze! Dar, pentru aceasta, este necesară o implicare mai profundă a autorităţilor. Pe lângă producerea de energie electrică şi îngrăşăminte chimice pentru agricultură, o idee ar fi utilizarea gazelor naturale în producerea de medicamente. România are un deficit structural în domeniul medicamentelor, cheltuind, anual, miliarde de euro pentru importul acestora. Autorităţile ar putea obţine de la Bruxelles permisiunea de a acorda facilităţi fiscale producătorilor farma pentru a construi fabrici de medicamente aici. Beneficiile producătorilor ar fi multiple: materia primă (gazele naturale) ar fi „la poarta fabricii”, iar piaţa extrem de aproape (pe lângă piaţa din România, ar fi aproape şi de cele din Ucraina, Moldova, Rusia, Comunitatea Statelor Independente, zona Mării Caspice etc.). Sigur, producerea de energie electrică, îngrăşăminte, medicamente nu va consuma tot gazul natural disponibil în România! Mai ales că se presupune că producţia internă se va dubla faţă de cea din prezent! Dar şi exportul gazelor naturale reprezintă o oportunitate!
Cert este că trebuie să ne grăbim să punem la punct toate aspecte, în special cele legislative, privind explorarea şi exploatarea gazelor naturale! Sunt doar câteva firme în lume care pot face foraje la mare adâncime. Investitorii în perimetrele offshore din Marea Neagră au deja „precontracte” semnate cu aceste companii, dar care trebuie „bătute în cuie” până la sfârşitul lunii octombrie. Dacă nu există o legislaţie bine pusă la punct până atunci, investitorii vor renunţa la precontracte, iar altele se vor putea încheia abia peste câţiva ani. Perimetrele onshore se epuizează pe zi ce trece. Ceea ce înseamnă că, fără gazele offshore, România va importa din ce în ce mai mult gaz natural pentru a satisface cererea internă. Iar singura sursă de import este reprezentată de concernul rus Gazprom. Iar ruşii folosesc Gazprom ca pe o adevărată armă! Pot „opri robinetul” când ne este lumea mai dragă! Iar, ca „să dea drumul la robinet”, cine ştie ce pot cere în schimb!
De aceea considerăm că trebuie să ne grăbim cu demararea exploatării gazelor din Marea Neagră. Iar autorităţile trebuie să găsescă o formulă legislativă prin care să se creeze un echilibru între beneficiile statului şi cele ale investitorilor, rezultate din exploatarea gazelor din Marea Neagră. Altminteri, pierdem „fereastra de oportunitate” care nu durează decât 2 – 3 decenii! Şi, în plus, ajungem „la mâna” ruşilor!
