România are hidrocentrale și reactoare nucleare care pot produce electricitate la costuri relativ reduse. Cu toate acestea, avantajul acestor resurse nu se regăsește automat în facturile consumatorilor. Explicația trebuie căutată și în felul în care am reorganizat producția de electricitate: am separat companiile distincte pe forme de energie și le-am pus să concureze pe o piață în care energia scumpă poate stabili prețul inclusiv pentru energia ieftină, arată o analiză realizată de preşedintele Asociaţiei Energia Inteligentă (AEI), Dumitru Chisăliţă.
Restructurarea fostului sistem integrat s-a realizat în etape, iar reorganizarea CONEL din anul 2000 a consacrat separarea unor activități în societăți independente. Astfel, producția hidro și cea termo au fost organizate în companii cu interese comerciale proprii.
”Într-un portofoliu integrat, hidrocentralele, centralele nucleare și termocentralele pot avea roluri complementare. Unele produc constant, altele răspund rapid variațiilor de consum, iar altele asigură energia necesară atunci când celelalte surse nu ajung. Costurile lor diferite pot fi gestionate împreună, iar contractele de vânzare pot reflecta costul și riscul întregului portofoliu. Prin fragmentare, această complementaritate tehnică a fost însoțită de o separare a intereselor economice. Fiecare companie urmărește propriile venituri, propriul profit și propriile investiții. Interesul comercial al producătorului de energie ieftină nu este să reducă prețul întregului sistem, ci să obțină cel mai bun preț pentru energia sa”, explică Dumitru Chisăliţă.
De aici apare problema concurenței între forme de energie cu structuri de cost fundamental diferite. O hidrocentrală nu suportă aceleași cheltuieli cu combustibilul și emisiile ca o centrală pe cărbune sau pe gaze. Nici investițiile, disponibilitatea și flexibilitatea lor nu sunt identice. Punerea acestora pe aceeași piață nu înseamnă că pornesc de la condiții economice comparabile.
Din perspectiva distribuirii beneficiilor către consumatori, această concurență poate fi considerată inechitabilă: producătorul ieftin beneficiază de prețul ridicat, în timp ce consumatorul nu beneficiază automat de costul său redus.
”Aici se întâlnesc efectele proaste ale fragmentării din anul 2000. Producătorul hidro sau nuclear, separat într-o companie independentă, are interesul să valorifice prețul marginal ridicat. Producătorul termo are nevoie de un preț suficient pentru a-și acoperi costurile. Consumatorul ajunge să plătească un preț influențat de sursa scumpă, chiar dacă o parte importantă a electricității provine din surse ieftine. Am organizat separat costurile de producție, dar am păstrat un mecanism care poate uniformiza prețurile de vânzare la nivelul ofertei marginale scumpe. Diferența dintre cost și preț devine venit pentru producător, fără să se transforme obligatoriu într-un avantaj pentru economie”, mai spune el.
Problema României este că avantajul energiei ieftine poate rămâne în profitul producătorilor, în timp ce prețul energiei scumpe ajunge în facturile consumatorilor. O reformă trebuie judecată și prin capacitatea ei de a transforma resursele țării în energie accesibilă și competitivitate economică. Altfel, avem producție ieftină, companii profitabile și consumatori care continuă să cumpere scump.
Fragmentarea sistemului energetic a produs și un alt efect mai puțin discutat. Fiecare companie își optimizează propriul profit, propriul plan de investiții și propria strategie comercială. Dispare însă perspectiva optimizării întregului sistem energetic național. În locul unei planificări integrate apare o sumă de interese comerciale, de cele mai multe ori divergente.
Această concurență se desfășoară prin mecanismul european al ordinului de merit (merit order). În fiecare oră, energia este ofertată în funcție de costurile marginale de producție. Hidrocentralele și centralele nucleare, având costuri reduse, intră primele în piață. Centralele pe gaze și cele pe cărbune intră ultimele, atunci când consumul o impune.
Problema apare în modul în care se formează prețul. Nu fiecare producător este plătit în funcție de propriul cost, ci toți sunt remunerați la prețul ultimei centrale necesare pentru acoperirea cererii. Dacă această ultimă centrală este una pe gaze, cu un cost ridicat, atunci și parcurile fotovoltaice, hidrocentralele și centralele nucleare sunt plătite la același preț, deși costurile lor reale sunt de câteva ori mai mici.
”Să spunem că, într-o oră, consumatorii au nevoie de 100 MWh de energie electrică. Centralele fotovoltaice oferă 40 MWh la 60 euro/MWh, iar hidrocentralele oferă încă 40 MWh la 115 euro/MWh. Fotovoltaic si hidro, împreună oferă 80 MWh, dar ne trebuie 100 MWh. Pentru cei 20 MWh care lipsesc, trebuie să cumpărăm și de la o centrală pe gaze, care cere 180 euro/MWh”, precizează Chisăliță.
Regula ”Ordinului de merit” este că toți producătorii ale căror oferte sunt acceptate primesc prețul ultimei oferte, adică 180 euro/MWh. Așadar, și parcul fotovoltaic, care ceruse 60 euro/MWh și hidrocentrala, care ceruse 115 euro/MWh, primesc 180 euro/MWh pentru energia vândută în acea licitație. Astfel, ajung prețurile mari și foarte mari.
Astfel, chiar dacă cea mai mare parte a energiei este oferită ieftin, o cantitate mică de energie scumpă poate ridica prețul întregii cantități tranzacționate.
Întrebarea fundamentală nu este dacă piața trebuie să existe. Piața este necesară. Întrebarea este dacă arhitectura creată în urmă cu peste două decenii a servit interesul public sau dacă produce efecte secundare pe care nimeni nu le-a anticipat la momentul reformei. După aproape un sfert de secol, bilanțul merită făcut fără dogme ideologice.
România dispune de una dintre cele mai diversificate structuri de producție a energiei din Europa, hidroenergie, energie nucleară, gaze naturale, cărbune, eolian și solar. Cu toate acestea, avantajul competitiv al acestei diversități este diminuat de un model al organizării societăților pe forme de energie (unic în lume) și de ordinul de merit, aspect care trage prețul în sus.
Cea mai mare greșeală a reformei energetice de la începutul anilor 2000 nu a fost liberalizarea pieței în sine, ci faptul că România a confundat concurența cu fragmentarea, a confundat optimizarea costurilor prin mix energetic echilibrat cu ordinul de merit.
