Vor fi ținte, vor fi programe de aplicat în domeniul hidrogenului, vreo 200 de măsuri de implementat până în 2030, așa că, cine știe, poate trezește un pic de atenție. E legat direct de ce înseamnă RES (n.r. – surde regenerabile de energie) și integrarea RES-ului în sisteme. A explicat domnul Ivan (n.r. – șeful Dispeceratului Energetic Național) foarte bine ce probleme sunt, că sunt și soluții, numai că nu prea ne uităm la ele.
Oricum, cel puțin la nivel de concept, hidrogenul este singura soluție de stocare pe termen lung. Deja se vede problema curbei ”în bot de rață” pe care o vedem în Statele Unite. Problema apare pentru că nu există stocare pe termen lung. Când energia e produsă la costuri spre zero sau negative, probabil că cea mai proastă decizie economică este să oprești. Ai putea s-o stochezi și s-o folosești iarna. Este o soluție deja folosită în lume de țări avansate, de Statele Unite, dar mai ales în Coreea de Sud și Japonia.
Este esențial să înțelegem corect consumul de energie; asta am și făcut în Strategie, pentru că este primul obiectiv din ce înseamnă un mod de calcul al necesarului de hidrogen în 2030. România utilizează hidrogen, în momentul acesta, în special în rafinare și în îngrășăminte. În producția în îngrășăminte, Azumureș folosește aproximativ 200.000 t de hidrogen pe an. El e produs cu emisii de CO2 în totalitate, iar metoda de producție folosită dă la fiecare tonă de hidrogen 10 tone de CO2. Sunt țări și mai ghinioniste decât noi. Dacă faci asta prin gazeificare a cărbunelui, ajungi la 20 t de CO2 pe tona de hidrogen.
O să avem nevoie de hidrogen verde, cel puțin în trei zone clasice, să zicem. Pe tot ce înseamnă strategii de hidrogen, în primul rând e consumul industrial, unde va fi o cotă obligatorie de utilizare din 2030. A doua zonă se cheamă industrii noi, adică oțelul, și a 3-a zonă, care, probabil, e cea mai complicat de rezolvat și cu cea mai mare cerere în România – vorbim de transporturi, o zonă în care emisiile au explodat nu numai în România, dar mai ales în România, și în care partea de vehicule electrice, care reprezintă o parte a răspunsului, poate rezolva transportul, în special terestru, pe distanțe mici, la nivel de tehnologie. Toată lumea pare de acord că, dacă vorbim de transport, restul, pe distanțe medii și mari și de capacitate mare – tirurile, pe românește -, hidrogenul ar trebui să fie răspunsul corect. Astea sun cele trei zone din care o să avem derivată cererea.
Până în 2030, România trebuie să reducă cu 30 milioane tone emisiile de CO2
Cererea de hidrogen nu e foarte complicat de calculat. O să avem nevoie în 2030 de aproximativ 150.000t/an. În principiu, se vor duce aproximativ 60.000 pe industria existentă, 25.000 t, să sperăm, pe oțelul verde produs în România și de 72.000 t, adică mai mult de 50% din totalul cererii în transporturi. Ele vor contribui la emisiile de CO2 cu 2 milioane de tone. România ar trebui să reducă de la aproximativ 80 milioane de tone de CO2, cât avem emisii nete în 2023, la 50 milioane în 2030, adică 30 de milioane tone, adică tot efortul acesta din hidrogen. O să vedem cât stocăm și cât producem în hidrogen. Bună discuția, oricum.
Deci, tot efortul ăsta o să reprezinte doar 2 milioane t din 30 de milioane, deci mai puțin de 10%. O să avem nevoie de 2.000 MW și de electroliză, pentru că strategia tratează și acest aspect. La vremea aceea, discuția despre hidrogenul albastru, adică despre captare, nu era foarte încurajată. Se pare că s-a reluat foarte serios la nivelul Comisiei Europene partea de hidrogen albastru și vom avea nevoie de 4,3 GWh de energie verde, care se vor adăuga la cei 12 GWh pe care îi arăta doamna Dărăban (n.r. – Dana Dărăban, director executiv ACUE). Deci, avem nevoie de 17 gigawați, dacă vrem să ne respectăm obiectivele, pe documentele Comisiei. E o chestiune de respectare de angajamente. Deci, dacă vrem să ne respectăm angajamentele, trebuie să găsim soluții.
Fundamental este draftul de Directivă RED 3. Deci Directiva RED 2, care încă nu este aprobată formal sau cel puțin nu era acum 2 săptămâni, este agreată de ceva vreme în toată trilaterala. Dar aprobarea formală pare că încă nu se întâmplă. Parese că unul din motive este și hidrogenul roz, adică cel produs de nucleară. Deci, mai sunt lucruri de discutat, dar dacă ce e acum în draft e luat de bun, de acolo derivă cifra pentru industria existentă, ținta va fi de 42% în 2030.
La industrii noi, la oțel, după multe discuții cu industria, am ajuns la o cifră țintă de 0,5 milioane tone de oțel verde, pentru care ar trebui cele 23.000 tone de hidrogen pe an. Și ultimul și cel mai complicat și care, în mod normal, a ridicat multe discuții în perioada de consultare cu toți stakeholder-ii, a cărei strategie, ca elaborare, a durat vreo trei luni jumate, iar consultările – aproape un an, e foarte complicat de agreat pe tema asta. Și din transporturi avem cea mai mare provocare.
Cheia dezvoltării hidrogenului se cheamă regenerabile
Noi avem o lege a hidrogenului care prevede deja 5,5; după multe discuții, inclusiv la nivelul de guvern și cu toți specialiștii, s-a ajuns la concluzia că e extrem de ambițios. De altfel, eram prima țară care mergeam în maxim. Ceea ce se propune acum în strategie este de fapt o împărțire, cumva, pe din două a țintei, între hidrogen verde și biocombustibil.
Cheia dezvoltării hidrogenului se cheamă regenerabile. Fără un cost decent al energiei produse de regenerabile, toate celelalte costuri, care nu-s neglijabile, sunt, însă, incomparabil mai puțin importante pentru costul hidrogenului. Undeva la 60-65% din costul de producție al hidrogenului în 2030 va veni din ce înseamnă costul energiei verzi. Sigur, și costul tehnologiei și costul utilizării, toate trebuie să fie luate în calcul. Acesta este costul de producție la nivel de electrolizor. Un cost undeva de 3,3 – 3,7 euro pe kilogram de hidrogen. Ca să calculați în megawatt și să comparați cu ceva știut trebuie înmulțit cu 30, adică un kilogram de hidrogen produs din energia verde din România cu caracteristicile din România. Este comparabil cu prețul actual al megawatului din rețea la nivel de limitare din hotărârea de Guvern, acel 90 de euro pe care îl știți. Așa că marota care s-a tot vehiculat, „e scump, e periculos”, nu pare să fie fundamentată pe cifre.
Trebuie, cumva, să încerci atunci când dezvolți o industrie nouă în partea de cerere, să scapi de toate costurile posibile și sunt costuri mari de transport în special, fapt pentru care dezvoltare a industriei de hidrogen se leagă esențial de producția la locul de consum ca să scap de lanțul de transport și de distribuție, care, probabil, că ar dubla costurile. Și aici este pe o logică în care cererea a avut o pondere de 60% și resursele naturale locale, adică vântul și solariul, o pondere de 40%. Din cauză că cererea a determinat localizarea, Bucureștiul, evident, este de departe cel mai mare hub de hidrogen pentru care potențialul de cerere foarte mare. Logică care se schimbă când te uiți, de exemplu, la Constanța, care este pe locul doi, ca urmare a resurselor excepționale de vânt și de solar.
România nu a dezvoltat aproape nimic în surse regenerabile în ultimii 2 ani
Cât privește investițiile în regenerabile, cifrele arată că România a pus în funcțiune în ultimii 2 ani nimic. Cu cifre am pus în funcțiune în 2022 chiar nimic. Cred că 25 MW în afară de prosumator nu erau date statistice. În 2023 am pus aproximativ 1.000 MW în prosumatori. Singurul lucru care contează cu adevărat sunt aproximativ 450 MW în solare mari și 72 MW în vânt. În Europa s-au pus în funcțiune, depinde pe ce date te uiți, între 20.000 MW în solar și 20.000 MW în vânt, până spre 30.000 MW. Pentru cine este interesat, pe site-ul Comisiei Europene o să vedeți care e locul României în dezvoltare din ultimii 5 ani; cred că e penultima. Asta-i realitatea și acum, vă rog, luați în calcul cei 17 GW de care avem nevoie.
Și poate întrebarea esențială este cum ajungem acolo, dacă chiar vrem să ne ținem de angajament, cu toate comentariile care, sigur, sunt corecte. De fapt, problema este că trebuie s-o rezolvăm.
Cătălin Stancu, associated senior expert la Horvath, fost director general al Grupului Electrica, a susținut aceste declarații în cadrul celei de-a XXXIX-a ediție a Conferințelor FOCUS ENERGETIC, ce a avut ca temă ”Provocări pentru și de la regenerabile”.