În prezent, toţi actorii din piaţa de energie (producători, distribuitori, furnizori şi, mai ales, consumatori) sunt nemulţumiţi de legislaţia ce se aplică, dar, mai ales, ce se va aplica în acest sector, începând chiar cu 1 ianuarie 2015. Se dă vina ba pe Guvern, ba pe Parlament, ba pe Opcom, ba pe ANRE. Totuşi, cei mai mulţi acuză Autoritatea de Reglementare că „e mai catolică decât Papa”! Şi majoritatea celor din piaţă acuză un singur om: un şef de serviciu din ANRE, Gheorghe Sbârnea. Conform actorilor din piaţă, noile reglementări, practic, blochează piaţa de electricitate. Iar noile reglementări au fost „impuse” de Gheorghe Sbârnea, pe motiv de „eradicare a corupţiei”. Altfel spus, pentru a elimina posibile înţelegeri în afara pieţei, precum celebrele contracte ale „băieţilor deştepţi”, au fost impuse numeroase restricţii în tranzacţiile pe bursa de energie Opcom, care împiedică buna desfăşurare a pieţei. Majoritatea „puse la cale” de angajatul ANRE. Deşi Comitetul de Reglementare este cel care hotărăşte, în final, asupra deciziilor pe care le ia ANRE, membrii Comitetului par timoraţi de ameninţările cu procurorii, DNA-ul, justiţia pe care un specialist le lansează asupra lor. Mai ales acum, când un vicepreşedinte este acuzat de corupţie! Sigur, trebuie eliminate (sau, măcar, limitate) posibilităţile de corupţie, dar fără a afecta piaţa! Nu trebuie, din cauza „drobului de sare”, să devină şi mai dificile tranzacţiile pe Opcom! Nu trebuie ca excepţiile să devină regulă!
Toate problemele pe piaţa de energie par, în acest moment, lingvistice: cum se interpretează art. 23 din Legea 123/2012 privind energia electrică şi gazele naturale: „tranzacţiile cu energie electrică se desfăşoară pe piaţa concurenţială, în mod transparent, public, centralizat şi nediscriminatoriu”.
Toată lumea pare de acord cu „centralizat”: înseamnă pe platformele administrate de către Opcom. Sigur, există nemulţumiri şi în acest sens: dacă toate tranzacţiile se realizează pe Opcom, atunci participanţii la piaţă trebuie să deţină o licenţă de producere, transport, distribuţie sau furnizare a energiei electrice. Licenţa de producător se poate obţine doar după ce funcţionează centrala electrică. Investiţiile în producerea de energie electrică sunt enorme! Minim un milion de euro pentru un megawatt. De exemplu, pentru hidrocentrala de la Tarniţa, cu o capacitate de 1.000 MW, ar fi necesar aproximativ 1,2 miliarde de euro, iar pentru Unităţile 3 şi 4 de la Cernavodă, care vor avea o capacitate instalată de 1.400 MW, conform studiului de fezabilitate realizat de Ernst & Young, costurile totale de investiţie se ridică la circa 6,45 de miliarde de euro (circa 4,6 milioane euro/MW). Dacă, pentru investiţiile în care este statul implicat se pot utiliza contractele pe diferenţă (aprobate recent de Comisia Europeană) şi scheme de ajutor de stat, pentru investiţiile private cea mai importantă sursă de finanţare rămâne creditul bancar. Dar, orice bancă „normală la cap” cere garanţii la acordarea unui împrumut. La un credit pentru construcţia unui grup energetic, cea mai utilizată formulă de garantare o reprezenta contractul de vânzare a energiei electrice ce urma să fie produsă. Legea 123/2012 interzice contractele directe între un vânzător şi un cumpărător de electricitate, singura variantă acceptată fiind „centralizat”, adică pe Opcom. Dar, pe Opcom, nu pot tranzacţiona decât producătorii licenţiaţi de către ANRE, care nu acordă licenţă decât dacă centrala este funcţională! Practic, ne învârtim într-un cerc vicios! De aceea nici nu mai sunt investiţii private în producerea de energie electrică, după ce s-au investit circa 5 miliarde de euro în aproximativ 5.000 MW în energii regenerabile în doar 4 – 5 ani!
Cât de publice ar trebui să fie tranzacţiile
Totuşi, măcar s-a lămurit problema cu „centralizat” din art. 23 al Legii 123/2012. Mai rămân de lămurit „transparent, public şi nediscriminatoriu”.
Şi „public” se pare că s-a lămurit: înseamnă pe bursa de energie, cu oferte de vânzare şi cumpărare pe care să le vadă toată lumea.
Totuşi, traderii şi multinaţionalele au unele probleme: lucrând şi pe alte pieţe, nu numai în România, afacerile le pot fi afectate. Cum toate tranzacţiile sunt publice (cantitate, preţ, perioadă, companie etc), dacă pe piaţa din România vând energia cu 1 leu, iar în Germania sau India vând cu 10 lei, s-ar putea ca şi clienţii din aceste ţări să ceară acelaşi preţ. Deşi condiţiile pe acele pieţe pot fi diferite faţă de cele din România, pe un consumator nu-l interesează acest lucru; el vrea acelaşi preţ. E aceeaşi situaţie ca la creditele bancare: clienţii din România cer de la bănci aceleaşi dobânzi şi comisioane la credite ca şi cele pe care aceleaşi bănci le practică în Italia, Spania, Germania, chiar dacă pe piaţa locală condiţiile şi riscurile sunt altele decât pe pieţele externe.
Probleme „ligvistice” la transparent şi nedisctriminatoriu
Totuşi, cele mai mari probleme apar la interpretarea „transparent şi nediscriminatoriu”. Unii angajaţi ai ANRE au venit chiar cu propunerea ca „transparent” să se materializeze prin transmiterea „live” a tranzacţiilor de pe Opcom! Ceea ce, pentru Opcom, dar şi pentru piaţă, înseamnă „alţi bani, altă distracţie”. Plus timp în plus pentru tranzacţii. Iar, în afaceri, timpul înseamnă bani.
Poate cea mai mare problemă o ridică „explicarea” cuvântului „ferm”. Conform Ordinului 78/2014 (incriminat de piaţă), „caracteristici ferme” înseamnă „caracteristici ale unei oferte, ale căror valori de pornire sunt precis determinate, iar, după încheierea tranzacţiilor, pe baza regulilor descrise pentru fiecare modalitate de tranzacţionare în prezentul regulament, acestea determină valori precise, fixe, constante la nivelul celor stabilite la tranzacţionare pe toată perioada de valabilitate a contractului, ale cantităţii orare şi totale şi preţului tranzacţiei şi asupra cărora contractul asociat tranzacţiei nu permite modificări”.
S-a mers până acolo încât unii reprezentanţi ai ANRE au explicat, cu „Dex”-ul în braţe, că „ferm” înseamnă „fix”. Ceea ce nu este corect! „Ferm” înseamnă „la un preţ determinat”. Iar dacă preţul poate fi determinat, se poate determina, evident, şi printr-o formulă!
Cert este că, în opinia celor mai mulţi actori de pe piaţă, această interpretare a termenului „ferm” prin „fix” nu face decât să blocheze tranzacţiile. Toată lumea (traderi, dar mai ales producători şi consumatori) ar dori să încheie contracte pe termen cât mai lung, chiar şi pe 5 sau 10 ani. Explicaţia atât a producătorilor, cât şi a consumatorilor este aceea că trebuie să ştie veniturile şi costurile pentru a avea un plan de afaceri cât mai realist. Pe de altă parte, conform aceloraşi actori ai pieţei, un contract cu cantitate şi preţ fix induce un risc pe care nimeni nu şi-l poate asuma! Pentru un consumator, dacă azi preţul este 1 leu, iar peste 5 ani este 10 bani, riscul este foarte mare. De asemenea, pentru un producător, dacă astăzi preţul este 1 leu, iar peste 5 ani este 5 lei, de asemenea un preţ fix de 1 leu reprezintă un risc foarte mare!
„Opinia direcţiei de specialitate este aceea că scopul încheierii de contracte pe termene medii-lungi este în principal acela de a asigura părţile asupra unui preţ şi unei cantităţi fixe, bine determinate, care să permită bugetarea cheltuielilor/veniturilor (sunt instrumente de asigurare împotriva riscului de volatilitate). Orice alt tip de contracte transferă acest risc de la una din părţi la cealaltă, dar într-un mod netransparent, care distorsionează rezultatele pieţei, cu efecte extrem de periculoase asupra celorlalţi participanţi”, se arată într-o analiză a ANRE.
Sigur, atât pentru producători, cât şi pentru consumatori există varianta contractelor de hedging (de protecţie asupra riscului de preţ). Dar, aceste contracte sunt suficient de scumpe, astfel încât costul acestora se va reflecta în preţul final al electricităţii.
De remarcat, o bună parte din cantiatatea de energie livrată consumatorilor casnici este cumpărată de pe bursă, iar, până în anul 2018, vor dispărea cu totul preţurile reglementate pentru populaţie. Astfel, românii vor trebui să plătească în plus la factura de electricitate costurile cu contractele de hedging! În plus, populaţia „va fi văduvită” de un preţ bun al electricităţii. Dacă furnizorii cumpără energie la un preţ mare, dar pe care trebuie să-l păstreze timp de 5 ani, de exemplu, iar, după 2 ani, preţul electricităţii scade pe piaţă, populaţia va plăti acel preţ mare. Sigur, se va spune că şi populaţia va putea să-şi schimbe furnizorul de oricâte ori vrea. Adevărat, dar câte companii sunt capabile să furnizeze şi să trimită facturi la 2 milioane de consumatori?! Sigur vor căuta soluţii astfel încât un client casnic să fie refuzat.
În ceea ce priveşte cantităţile, nici acestea nu pot să fie fixe, aşa cum cere ANRE, măcar pentru că a intrat în vigoare legea eficienţei energetice, iar consumatorii trebuie să-şi reducă, anual, consumul! De exemplu, până în anul 2020 trebuie să-şi îmbunătăţească consumurile cu 19%. Ceea ce înseamnă că, dacă un consumator industrial cumpără acum energie pentru 5 ani, va trebui să cumpere o cantitate fixă, iar în anul 2020 nu va şti ce să facă cu cele 19% în plus pe care le-a cumpărat.
Astfel, o formulă, măcar pentru preţul energiei, care să ţină seama de condiţiile pieţei dintr-un anumit moment pare preferabilă!
În domeniul energiei electrice nu are relevanţă prea mare cantitatea
Pe de altă parte, art. 22, alin. 2, pct. d prevede că „pentru puteri orare mai mari de 10 MW nu este permisă decât opţiunea de tranzacţionare parţială/cu mai mulţi participanţi”. Evident, pentru marii consumatori, precum Alro, Sidex sau marii furnizori (precum Electrica, Enel, Cez, Eon) o astfel de limitare nu are cum să fie de bun augur. ANRE arată, în analiză, că „unii participanţi (n.r. – la piaţa de energie) apreciază că nu trebuie introdusă restricţia ca pentru oferte cu puteri mai mari de 10 MWh/h, să fie admisă obligatoriu tranzacţionarea parţială/cu mai mulţi participanţi, deoarece astfel s-ar pierde avantajul reducerii de preţ corespunzătoare tranzacţionării de cantităţi mari. În opinia noastră, în domeniul energiei electrice nu are relevanţă prea mare cantitatea, căci mai multe contracte de cantităţi mai mici nu induc costuri suplimentare, cu excepţia celor de administrare, care sunt nesemnificative”.
Ceea ce induce „o nebuloasă” şi în gândirea noastră: dacă „în domeniul energiei electrice nu are relevanţă prea mare cantitatea”, atunci de ce este limitată?!
În principiu, şi la piaţă, dacă se cumpără un kilogram de cartofi, aceştia au un preţ; dacă se cumpără un sac de cartofi, aceştia au un alt preţ, evident, mai mic. Altfel, spus, este vorba despre „avantajul reducerii de preţ corespunzătoare tranzacţionării de cantităţi mari”, la care face referire analiza ANRE. Dar, aceeaşi analiză apreciază că, „sub aşa-zisul discount, se poate ascunde o înţelegere prealabilă şi chiar fapte de corupţie”.
Sigur, de-a lungul timpului, inclusiv după apariţia legii 123/2012, au existat abuzuri, de la contractele directe ale „băieţilor deştepţi”, încheiate la preţuri şi cantităţi preferenţiale, până la oferte ale căror cantităţi variau de la 0,01 MWh/h până la 69,845 MWh/h şi la preţuri mai mult decât „bizare” (precum „tentativa” de contract dintre Energon Power&Gas şi Hidroelectrica). Dar, până la urmă, fie piaţa, fie justiţia au pus capăt acestor tentative de fraudă şi corupţie!
Piaţa nu trebuie blocată prin intervenţia statului, indiferent dacă această intervenţie se face prin acte parlamentare, guvernamentale sau ale unor autorităţi ale statului! Un exemplu în acest sens este reprezentat de platforma pentru marii consumatori de energie. Deşi a apărut de circa un an şi jumătate, nu numai că nu s-a realizat nicio tranzacţie, dar nu s-a înregistrat nicio ofertă! Nici de vânzare, nici de cumpărare! Tocmai din cauza reglementărilor, care fac, practic, imposibile tranzacţiile pe această platformă. Noile reglementări pentru piaţa de energie ar putea aduce toate platformele de tranzacţionare în situaţia în care se află acum cea pentru marii consumatori!
Suprareglementarea, de frica unui posibil „drob de sare”, nu rezolvă probleme, ci creează altele noi! Iar, dacă cineva este hoţ şi vrea să fure, indiferent câte reguli şi bariere noi i se pun, va găsi o cale (la fel de nouă!) de a le ocoli! De fapt, Adam Smith avea dreptate când spunea că economia este reglată de „mâna nevăzută a pieţei”. Mai devreme sau mai târziu această „mână nevăzută” îşi spune cuvântul! Cu o condiţie: să nu-şi bage statul „nasul”!
Şi, dacă există probleme de fraudă sau corupţie, există poliţişti, procurori, judecători care trebuie să-şi facă treaba, aşa cum şi-au făcut-o şi până acum! Până la urmă, pentru asta le dau contribuabilii salariu: ca să vegheze ca legile să fie respectate! Dar, aceste legi, nu trebuie să împiedice bunul mers al economiei!
