Problemele structurale din industria siderurgică europeană trebuie rezolvate în condiţiile în care preţurile urmează să scadă, a declarat Jeff Largey, analist la Macquarie Group, pentru CNBC, tansmite Agerpres.
În opinia lui Jeff Largey, supraoferta este principala problemă, iar motivul pentru care industria siderurgică europeană nu cunoaşte o relansare este unul intern. “În acest moment, în Europa avem o capacitate de 200 milioane tone de oţel brut. În schimb, cererea se situează la 150-160 de milioane de tone. În concluzie, de fiecare dată când preţurile dau semne de viaţă este eliberată o ofertă mai mare, care pune capăt oricărei reveniri”, a apreciat Largey.
În timp ce unii producători aşteaptă ca îmbunătăţirea situaţiei macroeconomice să conducă la o creştere a preţului oţelului, analiştii prognozează că orice majorare semnificativă de preţuri pare puţin probabilă.
Preţurile la oţel carbon (HRC) se situează în prezent la aproximativ 624 de dolari pe tonă, însă analiştii de la Societe Generale se aşteaptă ca preţurile să scadă în perioada următoare. Banca franceză şi-a revizuit în jos estimările de preţ pentru HRC, de la 639 de dolari pe tonă, la 629 de dolari în acest an şi de la 629 de dolari, la 619 de dolari pentru anul următor. Până în 2018, Societe Generale estimează că preţurile vor coborî până la 559 de dolari pe tonă.
Pe fondul acestor prognoze pesimiste, Jeff Largey consideră că abordarea corectă pentru producătorii de oţel este diversificarea. De exemplu, producătorul german de oţel ThyssenKrupp, care, în primele nouă luni ale acestui an, a înregistrat pierderi nete de 1,2 miliarde de euro, a descoperit că operaţiunile din domeniul bunurilor de capital oferă venituri stabile. În consecinţă, compania germană a decis să-şi mute atenţia dinspre siderurgia tradiţională, spre activităţile din domeniul bunurilor de capital.
Problemă mai gravă
De fapt, problema este mult mai gravă. Uniunea Europeană este semnatară a Protocolului de la Kyoto, ce impune reducerea poluării (a emisiilor de gaze cu efect de seră). Mai mult, şi-a auto-impus limite mult mai strânse decât cele din Protocol. Un exemplu în acest sens îl reprezintă celebrul pachet legislative “20-20-20”, prin care ţările comunitare trebuie să reducă emisiile poluante cu 20% până în anul 2020, să sporească eficienţa energetică cu 20%, iar 20% din consumul de electricitate să provină din surse regenerabile. În plus, majoritatea industriilor trebuie să se conformeze Directivei IPPC, care prevede limite drastice în privinţa emisiilor de noxe. SUA nu numai că nu sunt semnatare ale Protocolului de la Kyoto, dar restricţiile de mediu de acolo sunt mult mail axe decât cele din Europa. Evident că, în condiţiile în care trebuie să se conformeze la condiţionalităţile de mediu, companiile europene au costuri mult mai ridicate decât cele americane, ceea ce, evident, se reflectă în costurile bunurilor şi serviciilor comunitare, ceea ce conduce la scăderea competitivităţii acestora pe pieţele internaţionale.
De aceea, pe 11 iunie, Comisia Europeană a lansat comunicarea COM(2013)407 final – Plan de acţiune pentru o industrie siderurgică competitivă şi durabilă în Europa.
Provocările cu care se confruntă sectorul siderurgic european se referă, în principal, la asigurarea unui mix energetic echilibrat, care să ţină seama de consumul specific al acestei industrii, inclusiv producerea în comun a energiei electrice din diferite surse. Clarificarea problematicii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră atât în ceea ce priveşte alocarea, cât şi comercializarea acestora, simultan cu stabilirea de măsuri ce privesc impactul de mediu al produselor siderurgice provenite din statele terţe. Creşterea alocărilor pentru Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi Oţel. Evaluarea, împreună cu instituţiile abilitate ale statelor member, a posibilelor
acţiuni de evaziune fiscală şi luarea de măsuri impotriva pieţei ilegale de produse din oţel. Stimularea cererii de oţel, utilizarea instrumentelor de politică comercială (negocieri comerciale/instrumente de protecţie comercială etc.), astfel încât producătorii de oţel să aibă acces la pieţele terţe, precum şi aplicarea de măsuri împotriva practicilor comerciale neloiale din partea ţărilor terţe reprezintă alte propuneri din Planul de acţiune european.
