Dacă Petrom n-ar fi fost privatizat

Foarte mulţi români ar vrea să pună această întrebare, dar n-o fac, de teamă să nu fie taxaţi drept “comunişti”, “nostalgici” etc. În consecinţă, ce s-ar fi întâmplat cu preţul carburanţilor, dacă Petrom n-ar fi fost privatizat? Şi cine-i vinovat pentru privatizare? Ce-ar trebui să facem?

Toată România pare pusă pe jar din cauza preţului carburanţilor. Ceea ce este şi firesc. Pe lângă cei care conduc cele circa 4,2 milioane de maşini din România, toată ţara are de suferit din cauza preţurilor la carburanţi. În primul rând, cei care lucrează în transporturi: se văd obligaţi să mărească tarifele. Astfel, pe de o parte, biletele la autobuz ar trebui să se scumpească, ceea ce îi afectează şi pe românii care n-au autoturisme. Pe de altă parte, orice bun se produce în România trebuie şi transportat spre consumator (de exemplu, pasta de dinţi trebuie transportată la magazin). Cum preţul transportului creşte din cauza preţului carburanţilor, inevitabil se va scumpi şi pasta de dinţi! Ca să nu mai vorbim că toate materialele care intră în compoziţia pastei de dinţi trebuie transportate, la rândul lor, până la fabrică. Iar materialele care stau la baza pastei de dinţi sunt produse, la rândul lor, din alte „ingrediente” care, evident, trebuie să fie transportate! Uite-aşa, cam tot ce se produce şi se vinde – pâine, lapte, roşii, şuruburi, piuliţe, strunguri, autoturisme, motoare de elicopter sau componente înglobate în acestea – toate ajung să fie transportate cu maşinile, adică se utilizează carburant. În consecinţă, toate bunurile şi serviciile se vor scumpi, ceea ce va afecta pe toţi românii, nu numai pe cei care au un automobil!

Pe de altă parte, majorarea preţurilor are un nume în economie: inflaţie. Din 2005, strategia de politică monetară a Băncii Naţionale a României (BNR) este ţintirea directă a inflaţiei. În ultimii patru ani, banca centrală a ratat constant ţinta de inflaţie şi nu sunt deloc semne (ba, dimpotrivă!) că anul acesta va reuşi. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, declara, recent, că nu înţelege mecanismele din spatele scumpirilor, preţurile carburanţilor vânduţi în România evoluând în divergenţă faţă de factorii care ar trebui să-i influenţeze, respectiv cotaţiile internaţionale ale ţiţeiului şi cursul leu-dolar. Preţul carburanţilor „îi strică jucăria” inflaţiei lui Isărescu!

Companiile nu sunt instituţii de binefacere

O companie nu este o instituţie de binefacere şi va căuta întotdeauna să-şi maximizeze profiturile şi să-şi minimizeze costurile. Astfel, orice comerciant (fie că vinde carburanţi, fie că vinde roşii, şuruburi sau avioane) va vinde la preţul pe care îl acceptă piaţa (adică la preţul pe care un cumpărător va fi dispus sau capabil să-l plătească pentru achiziţia acelui bun sau serviciu). Cum în România, chiar şi cu mărunţiş, românii continuă să cumpere carburanţi, companiile petroliere n-au niciun motiv să ieftinească benzina şi motorina!

De exemplu, în ultimii doi ani, benzina s-a scumpit cu 72%, iar motorina – cu 52%. Cu toate acestea, vânzările au scăzut cu circa 17%, adică mult mai puţin! Ceea ce ar avea două explicaţii. Una ar fi aceea că, pentru comoditatea lor, românii ar fi în stare să renunţe la orice, doar ca să-şi folosească maşina, şi să plătească oricât pentru carburanţi. A doua explicaţie ar fi aceea că, deşi rata şomajului este mare, iar economia în scădere, se munceşte foarte mult „la negru”, astfel că românii au bani ca să-şi cumpere benzină şi motorină.

În ambele situaţii, companiile petroliere n-au niciun motiv să scadă preţurile. Singurul motiv pentru care o companie şi-ar scădea preţurile ar fi o scădere dramatică a vânzărilor. Ceea ce nu e cazul, în România!

Vinovaţi pentru privatizarea Petrom

Toate partidele încearcă să arate cu degetul spre altcineva, vinovat pentru privatizarea Petrom. Practic, toate partidele sunt vinovate! De la PNL, Călin Popescu Tăriceanu, pe vremea când era ministru al Industriilor (secondat, ca secretar de stat, de Sebastian Vlădescu), a înfiinţat Societatea Naţională a Petrolului (SNP) Petrom exact aşa cum este şi acum: cu două rafinării (Arpechim şi Petrobrazi), cu distribuţie (întreaga reţea Peco) şi cu toate zăcămintele de petrol (concesionate pentru o foarte lungă perioadă de timp). De la PDL, în anii în care era ministru al Transporturilor (până la sfârşitul lui 2000), actualul preşedinte, Traian Băsescu, a fost negociatorul şef al programelor cu Banca Mondială. Printre altele, programele cu Banca Mondială prevedeau privatizarea Petrom, aşa cum era compania, adică inclusiv cu zăcămintele de ţiţei. Mai mult, Radu Berceanu, devenit ministru al Industriilor după Tăriceanu, a încercat privatizarea Petrom, tot cu zăcăminte. Reamintim, Berceanu nu a privatizat compania pentru că singura ofertă venise de la un consorţiu românesc, condus de Theodor Stolojan, care oferea 50 milioane de dolari pentru 35% din Petrom. În fine, pe vremea PSD s-a vândut pachetul majoritar de acţiuni al Petrom (aşa cum era alcătuită compania, adică cu concesiunea pe zăcăminte cu tot), în urma unei licitaţii internaţionale, realizată tot cu ajutorul Băncii Mondiale. De remarcat, la acel moment (şi nu numai!), toată lumea vorbea că, pentru aderarea la Uniunea Europeană, România trebuia să demonstreze că este economie funcţională de piaţă, ceea ce însemna, practic, că trebuie vândut Petrom, De altfel, compania a fost achziţionată de grupul austriac OMV, chiar în momentul în care Austria deţinea preşedinţia semestrială a Uniunii Europene. Reamintim, Consiliul European din 17 decembrie 2004 a anunţat că s-au finalizat toate capitolele de negociere cu România, ceea ce însemna, practic, acordul pentru aderarea la 1 ianuarie 2007. Coincidenţă sau nu, cu doar trei zile înainte, pe 14 decembrie 2004, a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor, vândute şi subscrise de OMV la SNP Petrom.

Astfel, nu există nicio forţă politică în România care să nu fi contribuit, într-un fel sau altul, la vânzarea Petrom.

Ţiţeiul proprietate a statului şi influenţele în preţ

Toată lumea crede că, dacă zăcămintele de ţiţei ar fi rămas în proprietatea şi exploatarea statului, preţurile carburanţilor la pompă ar fi fost mult mai mici. Un exemplu în acest sens îl reprezintă gazele naturale, cele din producţia internă costând aproximativ 160 dolari/1000 mc, în timp ce importurile se fac la circa 410 dolari/1000 mc. Pe de altă parte, Petrom, companie care exploatează aproape toate zăcămintele de ţiţei din ţară, anunţă că preţurile ţin cont de cotaţiile internaţionale. Altfel spus, dacă ar fi vorba de gaze naturale, s-ar comercializa doar la preţ de import, chiar dacă sunt produse în ţară.

Astfel, românii au exemplul petrolului, care se comercializează de către Petrom la preţ internaţional, şi al gazului, care se comercializează în ţară la un preţ cu 250% mai mic decât cel internaţional. Ceea ce îi determină pe români să ceară acelaşi tratament la petrol, ca şi la gaze! Sau să se întrebe ce s-ar fi întâmplat cu preţul carburanţilor dacă Petrom nu se privatiza.

Răspunsul este simplu: nimic! Preţul la pompă ar fi fost acelaşi!

Explicaţiile sunt mai multe. În primul rând că, o dată ce am intrat în „clubul” care se numeşte Uniunea Europeană, trebuie să respectăm regulile. Aceste reguli spun că nu se pot introduce artificial sporuri de competitivitate, pentru că ar influenţa negativ piaţa concurenţială. Altfel spus, preţurile, cel puţin ale materiilor prime, trebuie să fie cam aceleaşi peste tot în UE, respectiv preţul internaţional (ceea ce, de altfel, se întâmplă la petrol şi la produsele petroliere). Adică, într-o ţară membră a blocului comunitar, nu se poate vinde, de exemplu, curent electric ieftin, doar pentru că aşa vrea Guvernul respectivei ţări, ci numai dacă piaţa permite. În aceste condiţii, chiar dacă zăcămintele de petrol ar fi rămas de stat, statul n-ar fi putut vinde petrol sub preţul internaţional!

Sigur, Guvernul ar fi putut hotarî să vândă ţiţeiul mult mai ieftin pentru piaţa românească. În primul rând că, imediat, Bruxelles-ul ar fi declaşat procedura de infringement, care înseamnă amenzi extrem de mari, pe care le-ar fi plătit tot cetăţenii României. Adică românii ori dau bani pe benzină, ori dau bani pe amenzi. Pe de altă parte, dacă benzina şi motorina ar fi mai ieftine în România decât în alte ţări europene, ar sta cisternele şi vagoanele la coadă să cumpere carburanţii şi să-i exporte în ţările unde preţurile ar fi mai mari. În aceste condiţii, n-ar mai fi suficienţi carburanţi în România şi ar trebui importaţi, evident la preţurile internaţionale. Şi tot aşa până când preţurile din România ar deveni egale cu cele din alte ţări.

Toată lumea se întreabă de ce la petrol nu se întâmplă ca la gazele naturale. Răspunsul este simplu: pentru gazele naturale nu există o bursă internaţională, ca la ţiţei, unde să se stabilească preţul. În al doilea rând, petrolul şi produsele rafinate sunt mult mai uşor de transportat: pe tancuri petroliere, cu vagonul, cu cisterna, pe conducte. Gazele naturale nu pot fi transportate decât pe conducte sau cel lichefiat cu vapoare speciale. România, de exemplu, are conducte de gaze care pot doar importa gaz rusesc. De câteva luni, prin interconectarea cu Ungaria, se poate importa şi gaz din Marea Nordului. Nu poate, însă, exporta, ceea ce, până la urmă, reprezintă un avantaj, pentru că, în momentul în care se va putea exporta, gazul ieftin, din ţară, va fi vândut mult mai scump în exterior, iar pe piaţa românească s-ar vinde mai mult gaze importate. Adică preţul intern va ajunge la fel cu cel internaţional. În plus, companiile multinaţionale din ţară fac presiuni şi la Bucureşti, şi la Bruxelles pentru liberalizarea preţului gazelor naturale, adică cer convergenţa preţului intern cu cel de import al gazelor şi, în curând, va dispărea şi avantajul României de a fi producător de gaze naturale.

Fond special pentru hidrocarburi

În concluzie, nu există o soluţie acceptată în economia de piaţă pentru a ieftini carburanţii prin intervenţia statului. Totuşi, guvernanţii ar putea „să mai aline suferinţa” românilor, prin înfiinţarea unui fond special pentru hidrocarburi.

Conform preşedintelui Traian Băsescu, Petrom produce ţiţeiul cu 12 dolari pe baril. Analiştii internaţionali avansează un cost de 8 – 10 dolari pentru barilul produs în Rusia (de unde se importă ţiţeiul rafinat la Petrotel Lukoil) şi 3 – 4 dolari pe barilul produs în zona Mării Caspice (de unde vine petrolul produs de compania din Kazahstan, KazMunaiGaz, care deţine rafinăriile Petromidia şi Vega). Acum, ţiţeiul Brent se tranzacţionează la Londra cu 100 dolari pe baril. Astfel, diferenţa între costul de producţie şi cel cu care este livrat în rafinării reprezintă, de fapt, profitul producătorilor de petrol. Ceea ce înseamnă aproximativ 88 dolari/baril la Petrom, 90 de dolari la Lukoil şi 96 dolari la KazMunaiGaz.

Guvernanţii nu ar trebui să introducă o taxă suplimetară pe profiturile companiilor petroliere, pentru că există numeroase artificii legale prin care companiile să nu aibă profit! Guvernul ar trebui să înfiinţeze un Fond special pentru hidrocarburi, care ar trebui alimentat cu bani de către companiile din domeniu, şi petroliere, şi de gaze, probabil în funcţie de vânzările pe piaţa internă şi la export. Autorităţile se plâng că nu se strâng suficienţi bani la buget pentru plata pensiilor, salariilor şi pentru investiţii. Prin înfiinţarea acestui Fond Special, guvernanţii ar avea la dispoziţie sume extrem de importante de bani, cu care ar putea demara proiecte sociale, ajuta populaţia vulnerabilă sau investi în proiecte mai puţin poluante decât sunt cele care utilizează petrolul şi gazele naturale. Astfel, şi românii ar fi mulţumiţi că hidrocarburile „din pământul sfânt al patriei” îi ajuntă în vreun fel!